Sa fii o guma de mestecat in România inseamna sa fii o guma de mestecat fericita. In sinea lor, gumele de mestecat – ca si alte alimente efemere – nutresc speranta de a ramâne cât mai mult in atentia oamenilor. Clipa descinderii abtibildului aromat intr-o gura doritoare este momentul forte al vietii unei gume de mestecat, dar si inceputul sfârsitului. Caci guma e constienta ca traieste ultimele clipe dinaintea iadului de tomberon. Nu este insa si cazul suratelor mioritice. Vaduvita de miresmele chimice, guma româneasca este proiectata de mestecator intr-o directie aleatorie. De cele mai multe ori ea aterizeaza in mijlocul trotuarului. Folosindu-si atributele lipicioase, se va agata de talpa unui pantof asigurându-se de atentia purtatorului. In alte cazuri, profitând de viteza masinii, guma se va lati languros pe parbrizul vehiculului din spate. Cele mai norocoase sunt acele gume de mestecat care, evacuate pe furis din confortul bucal, vor vietui solidificate etern pe dosul unui spatar de scaun sau sub marginea unei mese. Ele vor fi atinse de sute de mâini, mirate de moliciunea unei excrescente aparent lemnoase.
De ce in România gumele de mestecat au un destin privilegiat? Probabil vom raspunde la unison: din cauza epidemiei de nesimtire. Tocmai de aceea, intr-un spatiu in care unanim se recunoaste ca „România e plina de nesimtiti“, era fireasca aparitia cartii lui Radu Paraschivescu, „Ghidul nesimtitului“ (Humanitas, 2006). Profesionist promovata, beneficiind de recomandari remarcabile, ea se numara printre cel mai bine vândute titluri ale acestui an. Subiectul, nesimtitul adica, este considerat de larga opinie ca fiind majoritar printre purtatorii genelor românesti, o carte despre el stârnind un interes general.
Scrisa cu ascutimea analitica a unui entomolog, dar totusi cu prea putin har literar, ghidul este fara urma de indoiala un tratat original. Folosindu-se de un ton ironic, altoit intentionat cu metehnele unei aparente stiintifice, autorul pune sub lupa toate speciile de nesimtiti ce ne-au invadat cotidianul. Si clipa vindecarii nu e departe de momentul in care ai dat un nume bolii care te macina. De aceea, „Ghidul nesimtitului“ este poate prima doza de antibiotic administrata contra guturaiul ce a cuprins spatiul public românesc plin de hârâieli necioplite. Insa cartea pacatuieste prin ceva: exclusiva concentrare pe originea româna a nesimtitului, de parca gura de rai a nesimtirii mondiale s-a stramutat intre Carpati.
Nesimtitii sunt un popor fara granite. Putem descoperi printre europeni o cantitate la fel de insemnata de nesimtiti ca si la noi. Aflându-ma in cursa catre Berlin, vad cum parul pasagerei din fata se zbârleste de teroare. In plan secund, un individ strabatea culoarul dintre scaune agatat ca o primata. De sub bratele balansate, o duhoare insuportabila izbea avionul. Se spune ca stewardesele pot zâmbi chiar si când motoarele s-au oprit; de data asta insa le pierise zâmbetul. Cât despre macerarea psihica la care m-a supus darabana degetelor unui domn olandez secondat de picioarele sale iesite sa ecologizeze aerul unui compartiment de tren… trista amintire. Derularea acestor neplacute clipe intr-un timp scurt m-a convins de generalizarea europeana a vorbelor lui Voltaire „Le sens commun n’est pas si commun“. Insa „plusul“ originalitatii românesti vine din faptul ca guma de mestecat ne este servita aproape intotdeauna ca fel principal, lafaindu-se singura pe cea mai frumoasa farfurie a cinei de la ora 19.00.
