Intr-o masina jumatate Dacie, jumatate Jeep, purtându-si sufletul la vedere imbracat intr-un costum de-un alb fumegat, rânjeste cuceritor natiei române chipul cu o mie de fete al Dictatorului. Cu limba si-a vopsit o parte a vehiculului in trei culori, iar pe cealalta arboreaza in functie de moda europeana ori un stindard verde, ori o flamura rosie, sau mai recent stele pe fond azuriu. Are carisma tipul: blondele ii doneaza benevol buzele, inteleptilor li se ofilesc neuronii in cinstea lui, iar multimea mugeste a farmec când el se iveste. Pe pamântul natal e imbatabil ca titanii din poveste, caci nici slujitorii lui Dumnezeu nu rezista seductiei sale cu aroma de trabuc. Se prezinta sub felurite nume: cu ani in urma isi spunea Carol sau Maresalul. Apoi, indragostit de popor, si-a ales nume mai simple, Gheorghe, Nicu… De curând a inventat o gaselnita: are atâtea nume incât nu-l mai poti identifica decât dupa masina jumatate Dacie, jumatate Jeep. Si s-a mutat din Bucuresti in provincie, acolo unde aerul e mai sarac si deci mai usor de corupt. Anul acesta, chipul cu o mie de fete si suflet la vedere imbracat in costum alb fumegat intra in al optulea deceniu de domnie. Viata lui ar fi perfecta in tinuturile dintre Carpati daca nu ar exista ei… Huliganii.
Cuvântul acesta, huligan, periferic si nociv pe alte plaiuri, a facut la noi o cariera de sfânt. In tara oglinzilor strâmbe, tara Dictatorului cu o mie de fete, si cuvintele inseamna altceva decât in alte lumi mai simple. Intâia respiratie publica a Huliganilor a fost cea din romanul tânarului savant de 28 de ani Mircea Eliade. „Sa nu respecti nimic, sa nu crezi decât in tine, in tineretea ta, in biologia ta (…) acesta e singurul debut fertil in viata: experienta huliganica“. Deranjat de inteligenta generatiei conduse de tânarul autor miop, Dictatorul cu o mie de fete ce purta la acea vreme sceptru regal s-a metamorfozat intr-un Capitan a carui verde vraja a inselat luciditatea genialei generatii interbelice.
Doar unul dintre prietenii lui Eliade a putut privi drept in sufletul seducatorului mincinos. Lui ii datoram singura si cea mai limpede descriere a Dictatorului cu o mie de fete: „Marxismul si fascismul pornesc amândoua de la o groaznica ignorare a omului“. La mijlocul anilor ’30, aceste vorbe erau rostite in „Cum am devenit huligan“ de Mihail Sebastian, alta fiinta a carei voce cu miros fraged Dictatorul nu o suporta.
Peste alti ani, un june cu sinapse sclipitoare, Norman Manea, este ingenuncheat de frumusetea Dictatorului drapat in rosu. Tânarul Manea nu a putut sa-l recunoasca nici pe Maresal, nici pe Capitan, deghizat de asta data intr-un brav proletar. Insa orbirea scriitorului a avut un sfârsit, gasindu-si salvarea prin exil si pacea printr-o adânca scriitura, „Intoarcerea huliganului“ (editura Polirom, 2006). Primim la sfârsitul secolului singura si cea mai limpede descriere a Huliganului: „Un vesnic outsider si un marginal (…) exilatul dintotdeauna, exilat din nou si din nou, oriunde s-ar gasi“. Este portretul Huliganilor din decembrele timisorean si al Huliganilor din Piata Universitatii. Este portretul tuturor Huliganilor ce sufera un exil impus de chipul cu o mie de fete, ce-i numeste cu alint fie „capsunari“, fie „exod al inteligentei“.
In tara plina de farmec si fecale a Dictatorului, se plimba masina jumatate Dacie, jumatate Jeep. Intâia oara dupa opt decenii, masina parca a mai incetinit. Se pare ca in sfârsit vine si vremea Huliganilor.
