Am atins barba placuta si aspra a unui om mare. Capul meu reprezinta o patrime din lungimea trupului meu de trei ani, in timp ce capul omului mare e abia o optime. Desenez cu obrazul lipit de geamul rece o casa cu multe ferestre si fir de fum alungit pe sticla aburita. Sunt un baietel de patru ani si cortexul meu tocmai atinge cea mai inalta rata de crestere din viitoarea mea viata. Privesc prin ochii mari flacara cu miros de pucioasa a primului chibrit aprins pe ascuns. Am cinci ani, si jumatate din intrebarile mele contin interogatia „de ce?“. Niciodata nu voi mai fi atât de curios. Sunt un elev de sapte ani si am invatat sa pictez cu buretele ud tabla din clasa in negru lucios. De acum va incepe trecutul in viata mea, caci pâna astazi memoria nu-mi era de folos. Pâna astazi aveam dreptul princiar de a fi doar un copil.
Copilaria este, intr-un anume sens, un fenomen relativ recent in cultura occidentala. Când mortalitatea infantila si rata decesului mamei la nastere erau mari, era poate de inteles ca oamenii nu investeau multe emotii in copii si copilarie. De altfel, interesul perpetuarii numelui prima atunci in fata altor dezirabile detalii. In familiile secolelor 17 si 18, copiii erau tratati ca o proprietate. Visele tintite catre mult dorita viata de om mare erau permise doar ca un fel de joc excentric, caci copilul nu-si putea alege dupa bunul plac meseria. Mariajul aranjat era un obicei de care se bucurau doar romancierii in pana de inspiratie, caci obligatia tinerelor domnisoare era de a conserva averea si nobletea familiei. Copilaria nu era prin excelenta o perioada minunata a descoperirilor personale, a jocurilor vesnice si salbatice, a lipsei de griji si a eliberarii de responsabilitati. Copilaria era un lux, atât de scurta incât adultii o uitau inainte de-a si-o putea aminti.
Unul dintre fenomenele stiintifice ale secolului 20 a fost interesul crescut fata de dezvoltarea psihosomatica a copilului. Genialitatea unor cercetatori ai psihologiei copilului ne-a aratat fascinantul univers din spatele ochilor lor. Ochii fiintelor ce am fost si noi cândva, intr-un timp suspendat in care eram eterni. Copiii sunt niste creaturi ciudate, pentru care infinitivul filozofiei vine ca un instinct natural. Ne e greu sa le intelegem viata dusa intr-o continua abundenta de minunatii si noutate, si, când vrem sa o facem, ne ratacim in limbajul cartilor de specialitate. Insa nevoia de a-i intelege pe acesti mici filozofi ramâne.
Când stiinta multiplica cunoasterea, dar nu si intelegerea vine ora scriitorilor. Tintind catre inima, si nu catre minte, amintirile din copilarie insirate pe hârtie ne readuc bogatia uitata a acelei magii incremenite in uimire. Nostalgia vine o data cu priceperea, caci, pentru nespecialisti, copilaria se intelege cu ajutorul sufletului, care salasluieste dupa spusele lui Descartes in glanda pineala, glanda care la adulti se calcifica meschin. Unul dintre cele mai frumoase instrumente de intelegere a copilariei este cartea fratilor Filip si Matei Florian, „Baiuteii“ (Ed. Polirom, 2006). Intâmplarile povestite de pe doua paliere de vârsta ale unei copilarii ce curge in aceeasi dimensiune sunt pur si simplu fermecatoare. Despre o astfel de carte nu se pot spune multe caci paginile ei te fac sa simti din nou pata rece lasata pe obraz de geamul aburit. Este o poveste a luxului de a fi copil, lux pe care pentru a nu-l pierde din nou trebuie inainte de toate sa-l intelegem prin neuitare.
