Daca nu esti cool nu existi. Nu esti sanatos daca nu esti cool. Si cum sa nu te straduiesti sa fii cool pe o planeta pe care ne simtim in special iarna ca niste crenvursti aproape de punctul de fierbere. Cool, cool, cool, suiera mantra prin mintile adolescentilor crescuti la lumina MTV-ului. Cool, cool, cool, sacadat cade ritmul rugaciunii in lumea fustelor Cosmo. Cool, cool, cool, cânta Che Guevara de pe tricourile tinerilor ecologisti cu aspiratii de intelectualism stângist. In mijlocul vâltorii termoplonjonului planetar, acolo unde creierele fierb mai abitir, busola idealurilor occidentale indica unicul slogan acceptat: Be Cool!
Chestia asta cu a fi cool e de obicei insotita de râia sindromului celor trei P. E vorba de un sindrom Perfid, Parsiv si Pervers. Sa luam un specimen de multinationala, care ascunde sub un angeliform zâmbet strategia celor 9 pasi catre succes. Tipul e invariabil cool, altfel nu poate fi innobilat ca general manager, dar si constant perfid, caci altruismul nu intra in atributiunile postului. Sau sa privim buza batrâna a fostului hippiot, inviorata doar de volubila heroina si de vocabula hedonismului vândut catre nepoti. Mosul e cool pentru infantili, dar parsiv pentru parintii hiperprotectori. Perversul si rafinatul gay, intelectual rasat, homalau pentru ignari si homosexual pentru cercetatori, este livrat umanitatii drept cel mai pur exemplu de „coolness“. Vedeti dar ca nu-i saga sa fii cool, nu-i un moft de liceean si nici un artificiu gazetaresc. Cresc munti de bani de pe urma aspirantilor la o viata cool, iar statutul odata atins te inregimenteaza fara invitatie intr-unul dintre cei trei P.
Si eu vreau, ca toata lumea, sa ajung cool. Recunosc ca acesta e motivul pentru care am mers sa vad „Little Miss Sunshine“, film nominalizat anul acesta la patru Oscaruri (m-am gândit ca asta-l face dezirabil), productie independenta (deci indice maxim de cool), si regizat de doi titrati regizori de videoclipuri (cum ar veni, garantat „in tendinte“). Peste cine am dat pe ecran? Peste toata gasca celor trei P, bunicul narcoman, tatal multinational si unchiul gay rafinat. Ba mai mult, portia era dublata de un adolescent amorezat de Nietzsche, de o mama recasatorita si de o galusca zâmbitoare pe nume Olive. De fapt, fetita asta (Abigail Breslin pe numele ei real) decapiteaza printr-un joc absolut delicios primul P din triada sindromului. Al doilea P e sifonat de cel mai normal personaj al acestei comedii fermecatoare: dubita VW a familiei, antica dar cu un simt al umorului nebun, are acel gen de personalitate posedat doar de draga de Geta, galbena noastra Dacie din spatele blocului.
Lovitura de gratie e proiectata in falca sindromului celor trei P de faptul ca toata aceasta trupa de personaje cool formeaza o familie. In acceptiune contemporana, o familie prin definitie nu e cool, prin definitie e fada. „Little Miss Sunshine“ (tradus cam aiurea in româna ca „Fiecare se crede normal“) nu da insa doua parale pe definitii, demonstrând printre furtuni de râs ca o familie nu e numai cool, dar e si singura boare de aer proaspat si adevarat a unei societati impachetate in plastic lucios.
Acest film mi-a daruit câteva premiere. Intâia oara aud intr-o sala de cinema românesc aplauze in timpul si la finalul unui film. Intâia oara in viata voi tine pumnii la Oscaruri unei anume productii. Dar cel mai important, intâia oara imi dau seama ca mai cool decât MTV-ul, decât Che sau decât multinationala e familia. Si e cool fara nici un fel de sindrom…
