Lehamitea. Ne curge prin urechi ca un fluviu. Miroase a lehamite aerul respirat de milioane de plamâni. Lehamitea e un cuvânt care are o sonoritate urâta, lalâie si obraznica. Lalâie si obraznica precum bataia de joc a politicienilor români din ultimele doua decenii. Ei sunt vinovati de atingerea cleioasa a lehamitei in care noi, asa-numitul popor, ne-am blocat.
Scandalurile si conflictele tin de normalitatea democratiei. Nu sunt partea luminata a lunii, dar construiesc totusi urâtul inevitabil al oricarui peisaj democratic. Cascada de clei a lehamitei noastre porneste insa de altundeva. Porneste de la nepoata Noricai care ne-a instruit in paradoxurile absentului care totusi voteaza. Porneste de la tonomatul de flegme verbale, vadimul campion al mârlaniei intraparlamentare. Curge aceasta cascada de clei prin mâinile pline de bile ale senatorului ce ne-a predat o noua formula a bascaliei: votul multiplu. Valurile lehamitei se ridica din haurile ruginitei onestitati becaliene care face troc cu stirile unor televiziuni. Si prea-plinul se varsa in balta galbui-mâloasa a somnului de fotoliu parlamentar. Toate acestea lucreaza intru implinirea si perfectionarea lehamitei pe care noi, asa-numitul popor, o simtim fata de politica. Politica, stiinta de a conduce cetatea, era in vremurile antichitatii una dintre printesele vietii publice. Politica s-a metamorfozat astazi intr-o sinonimie a scârbei, intr-un limb al mediocrilor din care nu iese nimeni judecat. Iar când politica rimeaza atât de profund cu mizeria, cetatea este inundata de cleioasa lehamite.
Cu putini ani in urma, un grup de muzicieni francezi a format trupa cunoscuta sub numele de Nouvelle Vague. Dornici sa construiasca peste rigiditatea ritmica a muzicii anilor ’80, francezii au realizat cover-uri dupa mai multe piese din acea perioada. Folosind atuul tehnic al muzicii electronice si splendida eleganta a ritmurilor de bossa-nova, artistii de la Nouvelle Vague au produs metamorfoza: uniformitatea preschimbata in stil, miscarea sacadata transformata in unduitoare rotiri de sold. Astfel, hit-ul disco „Heart of Glass“ suna mai senzual si mai solar expus la lumina „Noului Val“ decât la lumina stroboscoapelor Blondie. Pe al doilea album al formatiei („Bande a part“, 2006), reconstruirea arhitecturii melodice a unui celebru hit punk, „Dance with me“, dezvaluie o mica bijuterie muzicala, a carei finete ne poarta gratios pe strazile pariziene. Membrii Nouvelle Vague sunt considerati a fi astazi actorii principali ai renasterii melodiei franceze.
Puterea lor de a schimba vibratiile rigide intr-o proaspata si rafinata armonie sta in lipsa oricaror legaturi fizice cu trecutul melodic pe care astazi l-au remodelat. Puterea Noului Val e de gasit in absenta trecutului ca amintire si existenta sa doar ca istorie. Si cum muzica imita intotdeauna realitatea, speranta metamorfozei politicienilor cleiosi in fiinte sociale flexibile poate fi aflata in vârful degetelor de alegatori din Noul Val. Un Nou Val a carui sosire se apropie.
Urmatorul ciclu electoral va fi primul din istoria postdecembrista a României in care printre votanti se vor numara cei nascuti in perioada ’88-’89. Cei pentru care comunismul este o simpla istorie. Noul Val al votantilor ne va oferi cu siguranta si surprize neplacute, insa argila lehamitei de politica nu poate locui in mentalitatea lor. Pentru simplul motiv ca ei nu au avut timp sa se familiarizeze cu traiul intr-o cetate cleioasa. Si asta ii face imprevizibili.
