Astazi l-am cunoscut pe nea Bobe. Ramele lui imbraca tablourile craiovestilor de mai bine de trei decenii. Si asta il face sa fie un om linistit, care se scoala cu greu de pe taburet când tu, client necunoscut, ii intri prima data printre sipci, geamuri si vopsele.
Nea Bobe are cultul micului lux. Desi e printre olteni de zeci de ani, isi permite burghezul gest de a-si pastra accentul de baietan scolit in Huedin. Cu vorba incet rostogolita printr-un soare plin de praf, te intreaba cu respect care ti-e voia. Vrei doua sipci usoare si simplu alcatuite. Dara nimic nu e chiar simplu intr-un atelier de geamuri si rame, tinut de un ardelean printre olteni. Pentru ce iti trebuie? Ase, atunci alegem incet o culoare, cântarim molcom intre degete grosimea si masuram asezat si de doua ori. Abia apoi vine munca, fiindca pâna acum o fost vorba de gândit.
Batrânul Bobe isi aranjeaza micul taitel din vârful palariei cenusii, si mai inainte de toate iti arunca o privire ingusta, pornita din doi ochi albastri. Ochii unui geamgiu de 73 de ani sunt ochi inchegati de-o ghicitoare chinezeasca. Unul e incetosat ca o apa bruscata de-o denivelare de sol. Celalalt e agitat si hâtru, ochi de barbat umblat la razboi, cu pusca la subrat si cana atârnata sub barbie. Grei la privit, grei la citit, ochii lui nea Bobe sunt invidia oricarui spion de metropola.
Ies pentru un minut in prag si privesc firma magazinului universal „La nea Nelu tobosaru“. In cea mai mare piata olteneasca din lume, oamenii chiraie, se sfadesc, cersesc si se grabesc, poftesc si te afurisesc. Intre gând si facerea lui, aici nu incape nimic. Nici acul de gamalie si nici camila lui biblica. Verbul a fi se vinde „la vrac“ pe tarabe. Aici e domeniul luptei, al luptei intre metafizica de maslina verde a tigancii din Cârligei si realismul gogonelelor murate la baba Geta. Pentru privirile noastre se duce un conflict generalizat. Si cum orice razboi e viata distilata, si razboiul din cea mai mare piata olteneasca din lume e tot viata, rom „Viata“: esenta tare pentru prajituri unice.
Cu un simplu si convingator „taticutule“, nea Bobe ma ia de la ale vietii si ma cheama in tihna lui inramata. „Ai nevasta?“. Ii cer un ghid prin galaxia insuratorii. „Dar, taticutule, acuma tu sa nu te superi pe mine, dar un lucru ii ca viata la fomeie. Eu iti zic acuma, da’ matale sa nu te superi pe mine: tâtele. No daca tâte n-are, ceva nu-i la regula cu dânsa. Matale ai o fata? Ai! No bine, da’ tâte are?“. Nea Bobe mai bate un cui in sipca. „Taticutule, ca nu-s ce s-o intâmplat cu fomeia de astazi, da’ tâte nu prea mai au multe. Matale n-ai vazut cum una-doua se marita, toarna repejor tri ficiori si-apai fug in Spania si lasa si barbatu’, si pruncii. No spune mata, una ca asta-i treaba?“. Taitelul din vârf de sapca se inmoaie ca si ochiul hâtru al unui mos ce plânge de mila ca are atâtia copii prin vecini cu parintii despartiti. Eu stau inlemnit ca lemnele peste care lacrima mare si singura a lui nea Bobe e stapâna. In acest timp, vitrina de peste drum oglindeste plimbarea buricelor goale, a picioarelor cambrate de adolescenta, a viitoarelor muieri fara tâte gata crescute „de 3 ori femeie“.
Astazi mi-am facut un prieten. E geamgiu si mi-a promis ca, de m-oi insura, imi face uite asa o rama mare si frumoasa pe gratis. La el in atelier femeile nu-si parasesc copiii ca sa plece la munca in Spania, viata nu e o esenta de rom si timpul curge inramat in vorbe cuminti si devreme acasa.
Plecaciuni, nea Bobe…
