Luni, intr-o dimineata cu aerul clar si copaci incarcati de flori, in mijlocul strazii din fata blocului meu a aparut tantosa si maronie o balega. Statea calda si zâmbitoare, cu o urma de anvelopa Dunlop pe fata. Am privit-o o minuta, incercând sa intrevad viitorul ei de balega mioritica, si am vazut multa siguranta. Siguranta ca existenta nu-i va fi scurta, ca un trib de musculite in culori metalizate va poposi indelung intre faldurile ei moi, ca soarele va apuca sa o umple de riduri uscate, ca baba Leana de la 6 o va ciupi pe-ascuns de-un mot in scopuri medicinale. Toti locatarii se vor face ca nu o vad, o vor ignora sau, cu respect, o vor ocoli. Singurii ce-i vor deranja lasciva imbratisare cu asfaltul vor fi câinii din imprejurimi, intrigati ca teritoriul le-a fost incalcat. Oamenilor se pare ca le-a disparut demult simtul proprietatii…
Ne-am obisnuit de bune decenii sa ignoram mizeria pe lânga care trecem zilnic. Ne plimbam cu nasul in sus indreptat catre copacii infloriti, in timp ce talpa face brazda prin gunoaie, noroaie si alte felurite zoaie. Pare a fi deja o strategie nationala mirarea guresa in fata unui munte de gunoi, urmata de prelungirea perpetua a odihnei mâinilor in buzunare. Pe un astfel de fundal, orice balega reuseste sa faca o stralucita cariera fie ca vietuieste in fata blocului Z12 din Rovine sau in fata Palatului Parlamentului. Se mai intâmpla uneori ca un om cu ascendenta germanica sa puna mâna pe faras si sa-si transforme micul oras in cetate culturala europeana. Dar, sa fim seriosi, omul e nebun ca nu a emigrat si cazul este oricum izolat. Celor ce nu au afinitati profunde cu mizeria le ramâne supravietuirea prin exercitiul poeziei. Dar o poezie care se face cu ochii indreptati in jos, catre viata ce se prelinge adevarat prin gaurile din trotuare.
Ne ratam zilnic simtul estetic ascultând vorbe murdare de maxima audienta sau privind silit copulatii schematizate in graffiti pe ziduri. Ca e materiala sau metafizica, mizeria ne duce pe toti de mâna pe strada. Ne mai ramâne totusi cealalta mâna libera. Cu ea putem tine plasa de Billa sau mobilul. Insa, ce-ar fi sa ne-aruncam in palma editia trilingva a „Povestii Povestilor“ lui Creanga (Ed. Humanitas, 2006), delicios tradusa in engleza si franceza si ilustrata voios de Ioan Iacob. Râsetele nu doar inving mizerul, dar readuc in firesc orice vorba, oricât de tare ar fi ea. Pe ogorul taranului din poveste am putea sa ne regasim simtul umorului si, o data cu el, si nepasarea va disparea. Pus in fata recoltei sale falice, taranul lui Creanga se pune pe blestemat, dar in acelasi timp isi incarca caruta. Ce distanta intre atitudinea sateanului din trecut si cea a orasenilor din prezent. Rusinea se va metamorfoza in bogatie si cât de mult am avea astazi nevoie de astfel de tarani care sa nu-si ignore infantil spurcaciunile.
Mizeria se trateaza nu doar cu umor, ci si prin alaturari surprinzatoare de cuvinte frumoase. Aici maestrul de necontestat este Emil Brumaru, poet imbatrânit ca si noi intre pereti murdari de blocuri. In „Submarinul erotic“ (Ed. Cartea Româneasca, 2005), gunoiul este altoit cu fluturi. Nereusind nici sa darâme, dar nici sa curete zidurile imputite ale oraselor noastre, Brumaru cultiva trandafiri printre rufe soioase.
In ziua in care lumea lui Creanga si a lui Brumaru va deveni si lumea noastra, vom dori sa ne creasca aripi fara sa uitam ca avem si picioare. Si in dimineata acelei zile aerul va mirosi clar a flori, iar mijlocul strazii din fata blocului va fi gol.
