Simt in ceafa intepaturile larmei din spate. Noroc ca ma consoleaza confortul scaunului de teatru in care ma aflu. De aici, din rândurile din fata, se simte mirosul de scena. Parfum, rumegus si musama, colonia de arome a teatrului. Se simte placut caldura prin oase. Din nou galagie. Mugurele abia rasarit al bunei mele dispozitii e trântit definitiv de o sonerie de mobil in ritm de manea. Intorc ochii irascibil. Pe la mijlocul salii, cam 60 de adolescenti de gimnaziu isi afirma puternic si vocal personalitatea in formare. Caut profesorul. E o doamna izolata la inceput de rând, având capul vârât struteste intre paginile veline ale programului. Nu pare a auzi nimic, nu pare a sesiza nimic. Ma intreb daca nu cumva e surda.
Bate gongul. Se sting luminile. Brusc chiote, haulituri, tipete izbucnesc din haita de hormoni dezlantuiti. Primul spot luminos cade pe chipurile actorilor incremeniti in asteptarea finalului apocalipsei de decibeli. Piesa incepe sonor ca un meci. Dar nu din voia regizorului, ci din dorinta imberba a adolescentilor. Ei vor si stiu sa se distreze. Deocamdata au invatat doar lectia distractiei de tribuna. Incântarea delicioasa a teatrului nu le-a fost inca infatisata.
Se joaca „Steaua fara nume“ a lui Mihail Sebastian. Actorii nu sunt doar artisti, ci si profesori. Profesori de conduita, profesori de bun simt si eleganta. Predau fara cuvinte, doar din priviri si pauze intelept interpuse intre fluieraturi si dialogurile ce-ar fi trebuit sa curga cursiv. Cu timpul, sala adolescentina se imblânzeste si intepaturile din ceafa se risipesc. Stilata si frumoasa Mona (jucata de Alexandra Velniciuc) tocmai apare misterios in gara de provincie, ametind cu farmecele ei un cinstit profesor de matematici (inspirat interpretat de Valentin Mihali). Povestea se deruleaza alert, trimitând-o pe frumoasa diva in patul profesorului pasionat de astronomie. La final apare bogatul Grig, stapân absolut pe destinului Monei. Clasicul duel având ca miza inima iubitei se desfasoara in piesa lui Sebastian nu cu pistoale, ci cu portmonee. Desi mai inteligent si mai romantic, profesorul nu are sorti de izbânda cu al sau salariu de 1.500 de lei, in fata masinii sclipitoare a lui Grig. Piesa nu se sfârseste ca in filmele holywoodiene, desi in timpul desfasurarii actului 2 regizorul (Serban Puiu) proiecteaza pe fundal „Luminile orasului“ cu Chaplin.
Cortina cade si elevii de gimnaziu isi reiau rapid aplombul de tribuna. Fetele pot admira muschiul adolescentin nu doar in orele de sport, ci si in imbulzeala practicata la garderoba. Printre capetele frumos creionate ale tineretii zaresc cocul demodat si dezorientat al profesoarei. Copie perfecta a unui tablou al degringoladei scolii românesti.
Paseistii idealizeaza calitatea invatamântului românesc interbelic. De cealalta parte, profesorii din ziua de azi se plâng intemeiat de micimea neobrazata a salariilor. Dar nu asta pare a fi diferenta dintre trecut si prezent. Similitudinile dintre situatia profesorului lui Sebastian (piesa a fost scrisa in 1942) si cea a profesorului de azi sunt izbitoare. Bani putini, idealuri multe, infrângeri amoroase in fata beizadelelor zilei… Ce lipseste aerului respirat de profesorii de astazi este respectul. Refugiul profesorului interbelic era o pasiune astrala, refugiul profesorului de astazi este o capsuna sezoniera.
Traim intr-o tara in care de 16 ani, singurii care instiga la cultura sunt Parazitii.
