Pornostrăzile

În vremurile în care viaţa era alb-negru şi portocalele- trufandale, stăteam, copil de nouă ani fiind, şi îl pândeam să apară la chioşcul de ziare din colţ. Era pata mea de culoare lucioasă, sursa mea de fantezii. Îl pândeam folosindu-mi arsenalul de zâmbete inocente pentru a intra în graţiile vânzătoarei de Scânteia. Nu era niciodată expus la tarabă. Venea de obicei sâmbătă dimineaţă, când cei mari făceau munci voluntare pentru partid, iar noi, cei mici, studiam între 9 şi 10 lucrul manual. Atunci prindeam curaj şi mă avântam spre el, alergând cum nu am alergat mai târziu după nici o femeie. Uneori, aveam noroc şi puteam să-l admir în uimitoarea lui folie de plastic. Odată ce pusesem mâna pe el, intram într-o categorie superioară. Chiar şi golanii cartierului încetau să mă mai prigonească. Eram unul dintre puţinii aleşi, unul dintre puţinii care reuşiseră să cumpere un Pif.
Alienat de neobrăzarea ultimelor evenimente, am hotărât să fac o incursiune în copilăria cea mai veche. Cum vinul se înnobilează sub mâna timpului, tot aşa creşte şi farmecul copilăriei odată cu trecerea vieţii. Am pornit-o aşadar prin primăvară, ca în vremurile alb-negru, în căutarea unui bătrân Pif. Anticariate nu mai avem demult în oraş, căci anticariatele nu prea dau bine într-o lume color. Prietenii, vechi pasionaţi ai aventurilor lui Rahan, muncesc astăzi şi sâmbăta, muncă „voluntară“ pentru o maşină ca în benzile desenate din trecut. Asta nu le mai lasă timp pentru a-şi construi amintiri, cu atât mai puţin pentru a le explora pe cele deja aproape uitate. Pruncii lor, aflaţi la vârsta primelor vise, sunt prinşi într-o închisoare de sticlă cu doi pereţi. Unul e ecranul televizorului, celălalt – monitorul computerului. Loc de ferestre spre şopârlele şi lăcustele din iarbă nu mai rămâne.
Paşii m-au dus spre vechea tarabă de ziare. O tarabă plină acum cu reviste străine de lumea de cerneală monocoloră în care Pif-ul era monarh absolut. Încep fără speranţă să caut umbra benzilor desenate printre zecile de reviste. Ascuns de un stâlp, pe o latură a chioşcului stă cu gura căscată un puşti. Aş putea liniştit să-i număr dinţii, dar mă tem că-mi va da prea puţin la socoteală. E în perioada aceea nefastă, în care se prăbuşesc nu numai dinţii, ci şi miturile copilăriei. Priveşte fascinat către geamul de sticlă plin cu reviste. Curios şi cu Pif-ul în gând, ridic şi eu privirea spre titlurile expuse. „Hustler“, „MegaErotica“, „Pisicuţe umede“… Şi mai jos de ele, un copil ştirb părăsit în faţa unui zid de pornografie.
Ar fi trebuit să încep cu această constatare: aproape toate chioşcurile de ziare etalează dezinhibat reviste erotice sau pornografice. E dreptul lor să vândă astfel de materiale, dar respectând legile justiţiei şi ale bunului-simţ. Nu se întâmplă însă aşa. Nu-mi pasă de eventuala lezare a pudorii adulţilor, însă îmi pasă atunci când un copil ce caută poate un Pif nimereşte cu ochii în mijlocul unui show porno. Se vor găsi unii să mă întrebe de ce îmi pasă. Acestora le sugerez să răsfoiască împreună cu copilul lor de opt ani revista lunară „SexAZ“.
Acest articol ar trebui să înceapă aici, cu precizarea nerespectării Legii 496/2004 împotriva pornografiei, cu dezbaterea influenţei pe care industria porno începe să o aibă în România, cu identificarea responsabililor promovării active a valorilor morale într-o ţară majoritar ortodoxă. Dar nu. Aici, acest editorial se sfârşeşte, pentru simplul motiv că nimănui nu îi pasă. Nici măcar nouă, acelora ce am crescut cu Pif-uri.
[email protected]