Rebusiştilor, cu dragoste

În 1984, când absolveam liceul, Wim Wenders regiza Paris, Texas, Pleşu şi Liiceanu erau încă bursieri la Heidelberg, iar Tatulici şi colegii lui din Televiziunea Română prindeau câte-un pletos care pierdea vremea în vreun bar şi, înainte ca miliţia să-l tundă şi să-l sancţioneze, era prezentată pe ecranul cu imagine alb-negru o conversaţie de genul: „De ce stai tu în baruri? Chiar nu îţi place să faci nimic?“; „Ba da!“; „Ce îţi place ţie să faci mai mult şi mai mult?“; „Îmi place să citesc“; „Şi ce carte ai citit ultima dată?“; „Ultima dată n-am citit nici o carte“. Tot la televizor îi văzusem pe tinerii de la Iris, traşi de urechi, ca şi cei care dăduseră aprobarea, pentru un concert „ruşinos“ la Sala Palatului.
Universitatea Craiova era încă maxima (chiar dacă venise rândul dinamoviştilor să ajungă în semifinale de cupă europeană) şi practica un fotbal cu care mă mândream de parcă aş fi avut vreun merit (mândrie simţeam şi la gândul că sportivii români, spre deosebire de cei din alte ţări socialiste, se pregăteau să participe la Olimpiada de la Los Angeles). Victoria Bucureşti şi Flacăra Moreni încă nu ajunseseră în Divizia A, aşa că aveau să mai treacă doi-trei ani până când Mircea Lucescu urma să inaugureze spectaculoasele partide trucate, în care Gheata de aur a Europei marca măcar câte trei-patru goluri, dacă nu cinci, spre deliciul comentatorilor Ion Ghiţulescu şi Ilie Dobre. Traian Ungureanu îşi ascuţea creioanele în vederea curajoaselor cronici fotbalistice pe care avea să le publice în Viaţa studenţească şi care urma să fie înfierate de Eugen Barbu în Săptămâna.
În rest… diverse colective de oameni ai muncii raportau îndeplinirea planului cu şase luni mai devreme (dar începea imediat unul nou, Republica Socialistă România avea planuri mari). Agricultorii anunţau şi ei recolte-record (ascultam cu priviri complice glumele celor de la Vouă, era una în care, după ce diverşi eroi ai muncii socialiste se băteau cu pumnul în piept că au depăşit planul la arături, cineva le spunea: „Opriţi imediat! Aţi ieşit din graniţele naţionale!“).
Adrian Păunescu terminase Cântarea României şi se plimba prin ţară cu Cenaclul Flacăra, iar Lucian Avramescu zburda şi el cu Serbările Scânteii Tineretului. Aşa că fetele şi băieţii cărora li se spune astăzi „cool“ şi care atunci erau „de gaşcă“ (fuseseră „de comitet“) aveau prilejul să vină mai târziu acasă, după ce ţipau şi dansau pe câte-un remake după „I Love Rock’n Roll“ – Joan Jett, garnisit cu „Trăiască Ceauşescu, Măria Sa Poporul!“.
Fata colonelului de Securitate ne arăta, la cercul de engleză, poze din Scoţia, unde fusese în tabără, iar băiatul directorului de la Uniunea Judeţeană a Cooperaţiei de Consum tocmai se întorsese din Polonia, cu ţigări, reviste şi impresii pe care mi le împărtăşea cu destulă emfază. Ei nu mergeau cu noi pe şantierele tineretului, erau scutiţi medical, nu săpau şanţuri pentru irigaţii, dar nu jucau nici fotbal pe câteva sticle de vin spumos Zarea. Pe ei nu îi încolona activistul PCR, nu băteau pas de defilare spre locul de pedeapsă, dar nici nu vedeau faţa lui umană, şcolită la Ştefan Gheorghiu, când, în loc de sancţiune, ne spunea, zâmbind: „Urinaţi, băieţi!“
Nu ştiu câţi dintre activiştii de atunci se înghesuie de Ziua Naţională să apuce o porţie de fasole cu costiţă, dar cred că sunt mai puţini decât cei realizaţi în politică, mass-media, economie etc., oameni care conduc ţara, după ’90, fiind „deosebit de capabili“. (La noi, la rebusişti, asta înseamnă „ageamii“).