Eroarea intelectualilor

„Să fie…“, i-a răspuns Traian Băsescu primei doamne oarecum alertate de faptul că gestul soţului va fi ştirea zilei. Şi, într-adevăr, apelativul „ţigancă împuţită“, adresat de preşedintele României unei reportere, a devenit ştirea principală a săptămânii. „Să fie…“, îşi spune în gând Traian Băsescu, în timp ce consilierii săi fac publice scuzele de rigoare. „Să fie…“, zâmbeşte marinăreşte preşedintele, aflând că este convocat pentru audieri la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.     
În spatele acestui arogant „să fie“ stau nu doar cele şase milioane de voturi primite, ci şi o certitudine. Preşedintele ştie că majoritatea românilor folosesc fără remuşcări formularea „ţigancă împuţită“. Şi mai ştie că nimeni nu va arunca piatra pentru că, prin gestul său, ne-a arătat din nou cât de mult semănăm. Şi cui nu-i place să semene cu preşedintele? Să nu negăm: vom prefera întotdeauna unui preşedinte fin parfumat unul care să aducă spre noi arome de transpiraţie cinstită. Vom prefera întotdeauna unui preşedinte cu vocabular elegant unul care hăhăie gros dâre de umor popular. Dar marea siguranţă de sine a lui Traian Băsescu vine din lipsa celuilalt. Vine din lipsa unei alternative. Nu doar că poporul îl iubeşte, dar în prezent nici nu are pe cine altcineva iubi. Or, mulţimea nu poate supravieţui fără un obiect către care să-şi îndrepte obsesiile.
Dacă iubirea mulţimii pentru preşedinte ţine de o normalitate sociologică, iubirea unei anumite părţi a elitei intelectualilor pentru acelaşi personaj produce mirări. Aplombul cu care domnul Gabriel Liiceanu a sărit în apărarea lui Traian Băsescu surprinde. Stilul încântător pus de domnul Andrei Pleşu în slujba aceleiaşi cauze surprinde. Statornicia opiniilor pro-Băsescu exprimate fermecător de domnul H.R. Patapievici surprinde. Surprinde nu luarea clară de poziţie în favoarea principiilor enunţate de preşedinte, ci activismul excesiv, focalizat pe o unică persoană. Surprinde lipsa nuanţelor. Aceste personalităţi găsesc cu greu un limbaj comun cu mulţimea, rolul lor nefiind acela de a oferi reţete poporului, ci de a genera alternative, de a clarifica umbrele subtile acelora care sunt capabili să le întrevadă. Rolul lor nu este de a spune „să fie“, ci de a întreba „când, cum şi de ce să fie?“.  
„A fi de stânga sau de dreapta înseamnă a alege unul dintre nenumăratele moduri care se oferă omului pentru a deveni imbecil: într-adevăr, amândouă sunt forme de hemiplegie morală“, spune cum nu se poate mai bine filozoful spaniol Ortega y Gasset. În România, datorită confiscării doctrinei socialiste de către o „bunicuţă“ comunistă, rămâne o singură opţiune valabilă: hemiplegia morală de dreapta. Acesta este unicul tratament prin care putem ieşi de sub zodia supravieţuirii pentru a intra în normalitate. Dar nu trebuie să abandonăm nici o clipă eforturile de a crea alternative, pentru că doar astfel putem evita domeniul imbecilităţii.
În urma referendumului, populaţia activă a României a demonstrat că este monocoloră. Dacă această majoritate a fost determinată de farmecul de periferie al lui Traian Băsescu sau de farmecul central al principiilor susţinute de el rămâne de clarificat. Dar este cu siguranţă dreptul mulţimii de a fi unilateral îndrăgostită de un personaj. Intelectualii nu au însă dreptul de a transforma în permanenţă un anumit partizanat politic căci riscă aceeaşi eroare ca şi Knut Hamsun sau Sartre. Eroarea certitudinii lui „să fie…“.