„Nu are rost să ai umbrelă atâta timp cât încălţările îţi sunt găurite“.
– proverb irlandez –
Aplecat peste pantofii mei noi, trag pe nări cu nesaţ psihedelic mirosul de piele. Ce drog minunat e această aromă colorată de piele lucioasă sau de piele întoarsă sau de vinilin înşelător! Unii se droghează cu tutun fin, alţii cu vinuri rare. Eu mă droghez cu aroma de piele nouă dintr-un magazin de pantofi. Setea mea de normalitate, setea de burghezie aici îşi află astâmpăr. În tandreţea cu care mângâiem pielea catifelată a încălţării din raft, în dibăcia primei legări a şireturilor, în privirea de portretist aruncată din toate unghiurile către viitorul plimbărilor noastre.
Întotdeauna ies din magazin încălţat cu pantofii cei noi. Îi simt nărăvaş arcuindu-se de-a lungul curbei piciorului. Le admir sclipirile în fiece ciob de geam întâlnit în cale. Îi rog duios să-mi ierte mersul ce le chinuieşte cusăturile ferme. Întreaga mea mândrie este concentrată acolo jos, crescând pas cu pas către ieşirea din magazin, către ieşirea în lumea aerului viu, singura capabilă să aprecieze prin antiteză întreaga frumuseţe nouă a pantofilor mei.
Pe străzile centrale proaspăt refăcute, plimbarea metamorfozată din necesitate în plăcere are asupra mea efectul unei ploi răcoroase. Normalitate, strigă noul centru al Craiovei. Normalitate respiră clădirile frumos renovate ale Sibiului. Normalitate, şoptesc parcurile perfect desenate ale Timişoarei. Ce savuroasă devine o simplă preumblare prin aceste centre de greutate urbană uitate atâţia ani într-o sumbră părăsire postcomunistă! Acum, pantofii mei cei noi compun cadenţe ritmate pe instrumentul de granit al pavajului. Tac-toc, tac-toc, melodia normalităţii, muzica bunului-simţ, tac-toc-toc-tac.
Bucuria plimbării, ca şi zâmbetul de pe pielea pantofilor mei noi, nu ţine însă mai mult de 10 minute. Atât cât îmi ia să ajung de la fântâna muzicală la vechea clădire a Minervei. Acolo reîncepe fără ruşine praful, acolo reîncep gropile şi furunculele întinse de copaci printre zgârieturile trotuarului. În Sibiu, normalitatea e la fel de scurtă, ţine până la faimosul Pasaj al Aurarilor, împărăţie a noroiului şi a schelelor ameninţător înclinate. Odată cu intrarea în vechea şi cunoscuta dezordine a promenadelor găurite, zbârciuri încep să apară pe pantofii din picioarele mele, urcând rapid până la ochi, până la gură, până la creier. Oamenii cu priviri aplecate, cu nisipul înjurat printre dinţi şi cu creier încins de nesimţire devin din ce în ce mai deşi. Căci oamenii împrumută întotdeauna ceva din înfăţişarea străzilor pe care se plimbă.
Acceptarea în Uniunea Europeană a adus mai multor oraşe româneşti posibilitatea de a-şi reface zonele ultracentrale, de a le da un binevenit aspect de bună-cuviinţă. Apariţia acestei normalităţi îndelung absente a dat naştere, desigur, şi la reacţii inocente de genul Craiova are cel mai frumos centru din România. Trezirea bruscă într-un univers al normalităţii ne face însă să supralicităm infantil privelişti care pe alte meleaguri ţin de domeniul permanenţei: orologii care bat ora exactă, trotuare netede sau fântâni funcţionale. O astfel de supralicitare poate fi nocivă căci îndeamnă la odihnă, îndeamnă la leneşă degustare a unei victorii care în realitate este prea mică. Atâta timp cât normalitatea este încă insulară, întinzându-se pe o lungime de doar câteva sute de metri, plimbările vor rămâne un iad pentru pielea nouă a pantofilor noştri.
