Criminalii

Sunt un tânăr modern şi din cauza asta mă supără pălăriile lor de fetru purtate ostentativ, ca un însemn al partizanatului paseist. Sunt un tânăr ocupat şi mă enervez ori de câte ori în faţa mea, la un ghişeu, un bătrân cere zeci de explicaţii cu un calm pe care în zilele noastre numai surzenia ţi-l poate da. Sunt un tânăr grăbit şi mă irită fiecare mamaie care plonjează cu o lentoare sinucigaşă în mijlocul şuvoiului de maşini. Sunt tânăr şi semeţia plină de vitalitate a sângelui meu e deranjată de plasele lor, de mustrările lor, de mirosul lor de piele bătrână. Pensionarii mă enervează şi mă întristează căci îmi aduc aminte de viitorul meu implacabil, dar şi de un trecut – fericit, spun ei – inaccesibil mie.
Tanti Anica are şapte decenii şi 155 de centimetri. Are fustă înflorată, batic negru şi 180 de lei noi pensie lunară. Tanti Anica e cetăţean european şi nu e deplasat să-i calculăm pensia în euro, moneda comunităţii al cărei membru este. Rezultă aproape 55 de euro, mai exact 1,8 euro pe zi. La cei 155 de centimetri ai săi, cetăţeanul european Anica primeşte zilnic 0,01 euro pe centimetru. Atât valorează pentru statul român un centimetru din cetăţeanul european Anica: 0,01 euro pe zi. Adică mai nimic.
Mulţi dintre oamenii activi ai României de azi trăiesc poate senzaţii agasante atunci când se vorbeşte despre problemele pensionarilor. Sunt prea mulţi, l-au iubit prea multă vreme pe Iliescu, au prea multă încrederea în stat, trăiesc prea mult. Cu toate acestea, atunci când din mulţimea cenuşie de pălării demodate se desprinde un pensionar, un om care, având un nume, are şi o poveste, redevenim umani. Uităm de nervii de la ghişeu, uităm de mirosul de piele bătrână, uităm, pentru că în faţa noastră nu mai avem o impersonală şi nepopulară categorie socială, ci o dramă, drama bătrânului care locuieşte în România europeană.
Bărbatul alături de care tanti Anica şi-a trăit viaţa a murit iarna trecută. Munceau împreună la câmp, îngrijeau de animale, reuşeau să strângă câte ceva şi pentru ei, dar şi pentru copiii de la oraş. Acum, Anica a rămas singură şi la prăşit, şi la cules. Muncă grea şi pentru un om tânăr, dar Anica nu vrea să lase totul în urmă şi să plece la oraş. „Pentru ale gurii cât oi mai avea zile oi munci, că de, aşa ne-a lăsat Dumnezeu. Dar ce mă fac eu cu medicamentele, că pe alea nu pot să le samăn pe câmp. Cu pensia mea îmi ajung pentru o săptămână. Aoleo, aoleo, vai viaţa mea ce m-oi face eu?“. Povestea femeii al cărei corp nu valorează nimic pentru statul român e de o frecvenţă tragică. De după gardul casei, ochii Anicăi nu se văd, se văd doar mâinile, nişte mâini imense, ridate de muncă şi înlăcrimate de neputinţă. Mâini care plâng.
Ireverenţa tinereţii în faţa vârstei înaintate e un defect vechi şi insuportabil, dar totuşi scuzabil. Însă ireverenţa acelor oameni care au putere de decizie asupra vieţii pensionarilor, votând legi şi înaintând proiecte, ei bine acest fel de ireverenţă are un singur nume: crimă. Cu lefuri mari, avantaje de tot felul şi pensii astronomice, parlamentarul român din orice partid invocă sărăcia bugetului atunci când vine vorba de pensionari. Apoi se urcă în maşina cu şofer plătit de la buget şi porneşte către sediul de partid.
Eu sunt tânăr şi pensionarii mă enervează. Eu sunt nerespectuos. Ei sunt parlamentari şi pensionarii le sunt indiferenţi. Ei sunt criminalii.