Petiţia unui biciclist

Pe o aşa căldură, nimănui nu-i arde de subiecte frivole precum noul tratat european sau conflictul Putin-Băsescu. Când pielea se frige între pereţii blocului-cuşcă şi când pe trotuare înotăm prin canicula sporită de traficul intens şi de anemia spaţiilor verzi, atunci şi Băsescu, şi Tăriceanu se văd ca nişte locuitori ai unei îndepărtate planete dotate cu un imens aparat de aer condiţionat. Ţop din biroul izolat termic în limuzina climatizată, ţop în aeroportul răcoros şi de acolo, într-un restaurant cu cascadă miniaturizată şi îngheţată hiperbolizată. Tot ţopăind din loc umbros către loc răcoros, mai-marii vremurilor dau piept fugitiv cu cele 38 de grade de afară, găsindu-le chiar suportabile şi, oricum, una-două vine iarna şi până la anul uită mocofanul alegător cum s-a perpelit la foc de cuptor într-o lună ce ar fi trebuit să fie a cireşelor.
Există însă pe Bătrânul Continent câteva ţărişoare, cum ar fi Olanda sau Norvegia, în care problemele de mediu au o pondere deosebită la fiecare rundă electorală. Acolo, verzii nu-l iubesc pe Căpitan, ci sabotează cu încăpăţânare crescândă marile companii industriale. Acolo există, culmea, un parc în fiecare cartier şi un pom plantat pentru fiecare locuitor. Cât lux inutil, cât spaţiu comercial risipit zadarnic. Mai mult, Olanda este ţara în care există mai multe biciclete decât locuitori, iar în zilele însorite, Amsterdamul este mai asaltat de biciclişti decât de maşini. Ce nebuni! De altfel, ştim cu toţii că olandezii nu-s într-ale lor, cu prăjiturelele lor pline de ciuperci şi cu o speranţă medie de viaţă de 80 de ani faţă de cei 70 de ani la care speră un românaş obişnuit.
Ce să vă mai povestesc însă de Norvegia şi de al treilea oraş ca mărime al ţării, Trondheim, în care nu există deloc blocuri şi în care tramvaiul te duce nu până la Combinatul Petrochimic, ci până pe malul unui lac răcoros, situat în mijlocul pădurii ce înconjoară localitatea. Pădure pe care norvegienii se încăpăţânează prosteşte să nu o taie, renunţând la avantajele blocurilor şi mall-urilor din care este construită o societate de real succes. Acolo, în Trondheim, se află o futilă maşinărie pe care un român o poate vedea în Europa lui. Un lift pentru biciclete! Cuminte, aşteptându-şi clienţii la baza unui deluşor, liftul din Trondheim a fost construit de primărie pentru bătrânii ciclişti care ar putea întâmpina dificultăţi la urcarea pantei asfaltate. Utilizarea lui este gratuită, cum gratuită este şi folosirea bicicletelor roşii ale municipalităţii, care pot fi găsite la fiecare colţ de stradă. Şi, atenţie, nimeni nu le fură. Fraierii!
Cu greu, că aşa e când e cald, ajung şi la subiectul serios pe care vreau să-l supun atenţiei notabilităţilor din oraşul nostru. Dragi aleşi, am şi eu o bicicletă. Nu vreau nici lift pentru ea, nici parc la colţ de stradă pentru o umbroasă plimbare. Nu îndrăznesc să visez nici în cele mai răcoroase nopţi la biciclete alb-albastre oferite gratuit de primărie. Dar viaţa, şi aşa crudă, a biciclistului craiovean se aseamănă prea mult cu un riscant dans pe sârmă şi două roţi, prestat între caroseria cu înjurături a maşinilor şi denivelările căscate în marginea drumului. Vă solicit aşadar doar două linii albe de vopsea sau, mai legal spus, vă cer un simplu şi nevinovat culoar pentru biciclişti.
Până la îndeplinirea umilei mele petiţii, dragi confraţi, vă urez răcoare, răcoare şi iar răcoare! Ei nu au nevoie, ei trăiesc pe acea îndepărtată planetă dotată cu un imens aparat de aer condiţionat.