Umbră de Bucureşti sau umbră de Craiova?

Umbra. Nici umbra nu mai e ce a fost. Umbra de 40 de grade Celsius e o cacealma, e ca o lubeniţă promiţător de roşie şi rece, dar cu gust de castravete stricat. Îţi vine să o scuipi, dar o molfăi de dragul culorii şi apoi rămâi cu gust de nor toxic între buze. Sunt la gară şi aştept un tren în care un prieten fuge din Maramureş de frica norului toxic de fosfor. Toată lumea molfăie pe peron poveşti cu ploi acide şi amintiri paranoide despre Cernobâl. Eu eram prea mic în ’86 ca să-mi mai aduc aminte ceva… În ’86 mâncam mere gustoase, mici şi galbene ca fosforul, astăzi mănânc mere cu gust de celofan, mari şi roşii ca avertizările meteorologice. Între timp nu mi-a crescut nici un ochi în frunte şi nici prietenilor mei nu le-a crescut un creier în plus. Dar cu toţii ne temem de norul toxic de fosfor.
Canicular, trenul întârzie câteva mii de secunde. Stau la umbra de 40 de grade Celsius şi trag cu urechea la discuţiile din jur. Mulţi pleacă la Bucureşti să dea admitere la facultate. Acolo cacealmaua umbrei e şi mai vârtoasă, bate către 42 de grade. Cu ce o fi umbra de la Bucureşti mai bună decât umbra de la Craiova, mă întreb eu, tot cu frică de nor toxic în oase? De câţiva ani, exodul craiovenilor tineri este îndreptat mai curând spre Capitală decât spre Vestul european. „Noi migrăm la Viena, voi migraţi la «mitici» şi asta e cea mai importantă diferenţă dintre noi“, obişnuieşte să-mi spună prietenul meu din Maramureş. Are dreptate. Am întâlnit mai mulţi olteni lăudându-se că au emigrat la Bucureşti decât moroşeni cărora să le fie ruşine cu satul în care s-au născut. La Craiova, mândria de a fi oltean mai e vânturată doar prin stadioane şi campanii electorale. În rest, toată lumea vrea să fugă către capitala din est.
Băiatului de lângă mine îi tremură de căldură cercelul din sprânceană. Râde bucuros, povestind unei femei bătrâne ce mişto e viaţa de Bucureşti. Mall-uri şi cluburi „super trendy“, evenimente, festivaluri… acolo e viaţă. Gândesc cât de ispititor este şi pentru mine un oraş în care, ca să-i auzi pe Mick Jagger, Alice Cooper sau Julio Iglesias, e suficient să mergi câteva staţii de metrou. Şi ce salarii adevărate sunt acolo, continuă să laude Capitala tânărul cercelat.
Îl întrerupe trenul, care îl înghite împreună cu ceilalţi emigranţi spre Capitală şi îl scuipă pe peron pe prietenul meu refugiat cu frica de fosfor în sân. În graiul specific începe să-mi depene revoltat comportamentul unui „mitic“ (regionalism folosit în Ardeal pentru locuitorii Capitalei), coleg de compartiment. Moroşanul crede că poluarea, aglomeraţia, orele zilnice obligatorii de călătorit în metrou sau de blocare în trafic produc modificări importante ale personalităţii rezidenţilor bucureşteni. Îmi propune demararea unui studiu prin care să observăm efectele psihologice ale lipsei de spaţiu verde în Capitală. Unui bucureştean îi revin cinci frunze verzi pe an, în timp ce unui provincial vreo doi copaci mari şi înalţi. Moroşanul meu e convins că acest fapt are asupra bucureştenilor un efect la fel de nociv ca şi norul toxic de fosfor galben care umbreşte parcurile fraţilor ucraineni.  
Străbat aplecat prin căldură străzile lungi şi însorite ale Craiovei. Am impresia că păşesc pe trotuarele din interiorul unui uter uriaş şi fierbinte. Mă întreb, voi ce preferaţi? Umbra Craiovei sau pe cea a Capitalei? Mie unul îmi e indiferent atâta timp cât distanţa la care mă aflu de umbra norului toxic de fosfor galben e aceeaşi.