Un prilej nepreţuit

În lumea noastră mioritică, puterea şi respectul pe care păstorul le insuflă turmei sale sunt deja un reflex de masă. O turmă bine îngrijită, cu oi multe şi grase, este o turmă care are încredere în promisiunea păşunilor bogate, către care este condusă de păstor. În universul transhumanţei nu-şi au locul nici păstorii falşi şi nici cei slabi, căci altfel turma şi-ar pierde vlaga, risipindu-se sau luând calea pieirii.
A murit Patriarhul, a murit întâiul păstor al ortodoxiei române. Ce fel de om a fost cu adevărat, numai el împreună cu Creatorul ştiu. Printre noi, cei ce trăim pe „aşternutul picioarelor” lui Dumnezeu, Patriarhul a fost cunoscut ca un om preabun, dar şi ca un tânăr cu elanuri legionare. Unele personalităţi vorbesc cu admiraţie despre curajul şi modestia sa, despre smerenia şi echilibrul pe care le-a transformat într-o marcă personală. Nu sunt însă mai puţini cei care ne reamintesc zi de zi adeziunea sa comunistă sau scrisorile omagiale adresate lui Ceauşescu. Intelectualii nu-l pot ierta pentru relaţiile mult prea strânse pe care le-a avut cu Securitatea, dar teologii nu prididesc în a lăuda măiestrita diplomaţie prin care a menţinut la începutul anilor ’90 unitatea unei Biserici Ortodoxe Române profund frământate.
Timp de 21 de ani, Patriarhul Teoctist a fost întâiul păstor al ortodocşilor români. Istoria îl va reţine cu siguranţă, dată fiind longevitatea sa impresionantă. Patriarhul Teoctist nu va fi însă doar un nume pe lista episcopilor români, căci amintirea îi va fi asociată cu cele două evenimente care marchează puternic istoria ortodoxiei româneşti a secolului XX. Primul dintre ele este demolarea bisericilor bucureştene, spectacol la care Patriarhul a asistat în tăcere, practicând o pasivitate de tipul „capul plecat sabia nu-l taie“. Rana ivită cu această ocazie în trupul Bisericii Române nu va putea fi prea curând vindecată, Patriarhul încercând de altfel o revanşă prin pasiunea pe care a investit-o în susţinerea proiectului Catedrala Neamului. Cealaltă piatră unghiulară este îmbrăţişarea sinceră pe pământ românesc dintre Teoctist şi Ioan Paul al II-lea, îmbrăţişare care-l va trimite poate pe primul mult mai aproape de îngeri decât mulţi ar crede.
A murit Patriarhul. Noi nu putem şti ce fel de om a fost cu adevărat, însă cu siguranţă această mare personalitate a fost şi este încă extrem de controversată. A murit întâiul păstor al ortodoxiei româneşti şi un vânt amar îmi cotropeşte fiinţa. Căci atunci când domeniul memoriei unui păstor este blocat în controverse, harul este zgârcit cu turma sa. „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este” (Matei V, 48). Călugărul Teoctist a căutat desăvârşirea cu la fel de multe orbiri şi iluminări ca oricare dintre oile ce i-au fost încredinţate spre păstorire. Turma sa a fost de multe ori lăsată pradă lupilor şi tot de atâtea ori i s-a găsit loc dulce de mângâiere şi popas. Călugărului Teoctist i se cuvin rugăciuni şi gânduri pline de respect. Astăzi avem însă nevoie de un Păstor pe care permanenta căutare a desăvârşirii să-l ridice mai presus de oile sale.    
Mâine, Patriarhul şi întâiul nostru păstor va fi coborât în criptă. Ce nepreţuit prilej pentru duşmanii săi să-l ierte şi ce oportunitate pentru admiratorii săi să înţeleagă cu smerenie că drumul spre desăvârşire este mult prea spinos până şi pentru întâistătătorii Bisericii! Ce nepreţuit prilej ne oferă Domnul tuturor în a face încă un pas pe calea mântuirii!