Istoria are răbdare cu Ion Iliescu

Viaţa analiştilor politici a fost tulburată săptămâna trecută de dilema Geoană. Este oare posibil ca fostul ministru de externe al României să fie un jucător politic atât de inabil? Mulţi s-au grăbit să-i aşeze pe frunte cununa neroziei, prezicându-i sfârşitul politic.
Nu cred că domnul Geoană este inabil şi cu atât mai puţin nerod, însă încep să-l suspectez de slăbiciune cronicizată. Ca să conduci cu succes dinozaurul pietrificat al politicii dâmboviţene (aţi ghicit, despre PSD este vorba) e nevoie de o nedizlocată hotărâre. De altfel, şi Năstase, şi Iliescu au condus cu o mână de fier. Pe primul a reuşit să-l răpună presa, în timp ce pe celălalt iată că nu reuşeşte să-l răpună nici bătrâneţea. Domnul Iliescu, fost ministru al republicii ceauşiste, fost responsabil cu propaganda al CC al PCR, fost director al Editurii Tehnice (funcţie deţinută ca urmare a căderii în dizgraţie), potenţial fost preşedinte de onoare al PSD, iată că a supravieţuit şi de această dată. Lipsindu-se de posibilitatea de a juca totul pe o singură carte – dar ce carte mare – şi nereuşind să reziste presiunii psihice exercitate prin vechi metode de către Vanghelie, domnul Geoană a pierdut ocazia de a epura din partid pe marele dinozaur comunist. Ion Iliescu s-a ales aşadar cu un simplu moratoriu, în timp ce Mircea Geoană a pierdut cea mai mare ocazie a carierei sale de politician, aceea de a acumula capital politic de pe urma curajului de a rupe pisica în două.
Generaţia votanţilor iliescieni este pe ducă, în timp ce noile generaţii cu apetit socialist aşteaptă apariţia la orizont a unui nou Che în variantă mioritică. Prin aruncarea peste bord a etern îndrăgostitului întru marxism Ion Iliescu, domnul Geoană ar fi început să fie privit cu un respect din cel mai de dorit soi pentru politicieni: respectul izvorât din frică. Or, conducătorii sunt temuţi fie dacă sunt nebuni, fie dacă sunt sângeroşi. Astăzi, analiştii pun slăbiciunea lui Geoană pe seama dorinţei de a evita slăbirea partidului în prag de an electoral, PSD-ul fiind însă deja serios fragilizat în priza populară. Ei uită însă că în sânul socialiştilor români, „trecutul încă nu a trecut“.
Acestea sunt vorbele lui Günter Grass, câştigătorul german al unui Nobel pentru literatură, şi, totodată, instanţa morală supremă a Germaniei în încercarea sa de a-şi exorciza trecutul nazist. Însă cu doar un an în urmă, laureatul Nobel a recunoscut că s-a înrolat voluntar în tinereţe în odiosul SS nazist. Scandalul a izbucnit instantaneu, şocantă fiind dubla conştiinţă a celui care s-a situat ani de-a rândul în fruntea criticării deschise a trecutului nazist. La şase decenii după război, societatea germană a atins în sfârşit maturitatea lucidă de a-şi alunga sublimii de pe scena publică în cazul dovedirii activismului nazist, dar fără a-i flagela. Împlinirea acestei rotunde atitudini autocritice s-a înfăptuit însă de-a lungul unui timp îndelungat, povestea denazificării reale a Germaniei fiind pe cât de complexă, pe atât de exemplară.
În România, decomunizarea este încă o realitate îndepărtată, căci nici două decenii nu au trecut de la decesul oficial al comunismului. A-i cere domnului Geoană curajul nebun de a fi primul ce dă o lovitură importantă pernicioasei persistenţe comuniste este, se pare, prea mult. Cei mai mulţi, chiar şi din interiorul partidului socialist încep însă să-şi piardă răbdarea în faţa supravieţuitorului Iliescu. Dar istoria mai are răbdare cu el. Căci trecutul încă nu a trecut în România.