Dacă două lucruri se petrec simultan, atunci mulţi le leagă. Nu e corect. Trebuie să ştii exact cauzele fiecăruia şi să le separi.
Citesc în presa de zilele trecute că un sondaj de opinie a înregistrat o scădere masivă a lui Gigi Becali şi a partidului său. Imediat au apărut analiştii de profesie (poţi spune de prostie, dacă greşeşti butoanele calculatorului), care au interpretat această scădere ca fiind determinată de cearta publică dintre Hagi şi Becali. Cearta şi scăderea sunt reale. Dar nu sunt corelate. Partidul lui Becali joacă – în sondaje – rolul pe care l-au jucat PAC (partidul lui Nicolae Manolescu) între 1993 şi 1996 sau partidul lui Teodor Meleşcanu între 1997 şi 2000. Respectiv, sunt partide nou-apărute, care coagulează multe opţiuni ale nehotărâţilor în perioadele interelectorale. Sondajele se fac pe populaţia cu drept de vot, în jur de 18 milioane de persoane. La vot însă se prezintă circa 10 milioane de persoane. Cele opt milioane de persoane care sunt interogate în sondaje (prin eşantioane), dar nu vin la vot au tendinţa să indice drept opţiuni de vot soluţii ad-hoc. Aşa a făcut PAC 15 % în 1995 sau ApR 20 % în 1999, sau PNG 18 % în 2006. Când se apropie însă alegerile, nehotărâţii se topesc încet în masa celor nu participă la vot, astfel încât partidele acestea „de refugiu“ se strâng ca o prună uscată. Procesul pare magic, manipulator, neverosimil. Dar este foarte real.
Datorită diferenţei dintre populaţia cu drept de vot şi populaţia care efectiv votează, fiecare partid mai răsărit are la subsol nişte şoareci de calculator care – după fiecare sondaj cinstit – fac tabele cu procentele efective ale fiecărui partid, în funcţie de prezenţa la vot. Tabelele acestea sunt plictisitoare pentru orice om obişnuit, dar sunt esenţiale pentru planificarea campaniilor electorale. Problema este să estimezi corect prezenţa la vot. Nu numai pe ţară, ci şi pe judeţe, grupe de vârste şi categorii socio-profesionale. Iar în ultimele trei-patru rânduri de alegeri, estimările profesioniste româneşti au fost excepţional de corecte. Prin ianuarie anul acesta am publicat un articol în GdS, în care spuneam că prezenţa la vot la europarlamentarele prevăzute pe atunci în 13 mai va fi de opt milioane. Atâta a fost prezenţa la vot pe 19 mai, la referendum. Acum, estimările profesioniste spun că pe 25 noiembrie vor fi între 7,5 şi 8,5 milioane de electori, indiferent că se organizează simultan un referendum sau nu.
Cu alte cuvinte, cu sau fără Hagi, PNG s-ar fi redus oricum de la ameţitoarele 18% de acum un an la ceva în jur de 8-10%. Până la alegeri mai sunt însă patru săptămâni, deci PNG mai are timp să se stafidească.
La fel de nelegate între ele sunt referendumul pentru votul uninominal şi alegerile pentru Europarlament. Preşedintele Traian Băsescu vrea vot uninomimal cu două tururi de scrutin. Fiecare senator sau deputat ar fi ales exact ca un primar. Ţara este împărţită în 320 de colegii electorale (dacă rămâne acelaşi număr de deputaţi şi senatori), în fiecare colegiu fiecare partid înscrie un candidat, plus candidaţii independenţi, şi votanţii decid cine câştigă din primul tur sau dacă se duc primii doi în al doilea tur. Asta vrea Traian Băsescu. De ce vrea aşa ceva, nu ştiu. Mai ales că acum un an se pronunţa ca un partizan ferm al votului pe listă. Parlamentarii actuali au desenat însă o cu totul altă schemă. Ţara este împărţită în 140 de colegii pentru Cameră şi 70 pentru Senat, 140 de deputaţi sunt aleşi prin vot uninominal într-un singur tur de scrutin, iar apoi, ceilalţi 140-160 de deputaţi sunt aleşi nu pe una, ci pe două liste (!), una judeţeană, alta naţională. Prilej de bune aranjamente şi calcule obscure.
Schema prevăzută de ProDemocraţia este atât de complicată, încât marii maeştri în aranjamente politice se pronunţă necondiţionat în favoarea ei, susţinând că, în cazul votului uninominal, rolul partidelor va fi micşorat în faţa domniei banului. Nu e adevărat. În cazul votului uninominal, rolul partidelor creşte. Toate cele trei niveluri ale organizaţiilor de partid (local, judeţean şi naţional) trebuie să-şi dea acordul asupra candidaturii tale. Dacă obţii cele trei acorduri, partidul te sprijină cu forţa, campania şi personalităţile sale naţionale, judeţene şi locale. Cu alte cuvinte, cu cât eşti mai uninominal, cu atât eşti mai dependent de organizaţiile de partid. Sigur, pot exista cazuri contrare. Sistemul pe listă nu dă nici o şansă independenţilor şi partidelor mici. Din câte îmi aduc aminte, în România, numai regretatul Antonie Iorgovan a obţinut vreodată un loc de parlamentar independent. Sistemul uninominal dă o şansă ceva mai mare independenţilor: o Mona Muscă sau un Petre Roman şi-ar putea câştiga, fără bani, un loc în parlament dacă se duc în colegiul electoral potrivit.
Traian Băsescu vrea referendum pentru alegerile uninominale, punând o întrebare de tipul „Sunteţi pentru sau contra votului uninominal cu două tururi de scrutin?“, nu (numai) pentru că PD ar fi avantajat de organizarea simultană a referendumului şi alegerilor europarlamentare, ci pentru că ştie că guvernul şi parlamentul îi vor trimite o lege cu un singur tur de scrutin. Iar el nu mai are ce face, exact ca şi în cazul legii de mărire a pensiilor. Poate să mârâie, să întoarcă legea la parlament, dar parlamentul i-ar trimite-o înapoi cum a fost şi atunci trebuie să o semneze. Aşa e Constituţia. Cu alte cuvinte, Băsescu foloseşte referendumul pentru a impune un sistem împotriva parlamentarilor actuali. Că asta îi permite să facă o campanie electorală pe faţă pentru democraţi şi să favorizeze un partid în faţa altora este altceva. Acum ar fi fost momentul suspendării lui Băsescu pentru încălcări grave ale Constituţiei. Dar cartuşul acesta s-a dus în vânt. Din păcate.
