Neştiutorii şi incurabilii

Asistam, zilele trecute, la un fulgerător schimb de replici între o prietenă de demult, acum mămică, şi fetiţa ei, în vârstă de un an şi jumătate. „Cum face, mami, câinele?“. Răspuns instantaneu: „Ham!“. „Şi pisica?“; „Mau!“. „Albina?“; „Bâzzz!“. „Şi oaia?“; „Oaaa!“.
Zâmbetul de atunci mi-a venit pe buze ascultând reacţiile unor politicieni la aflarea rezultatelor primelor alegeri europarlamentare din România. Nedumerirea Laviniei Şandru, de exemplu, în faţa misterioasei întâmplări că, după atâtea extenuante apariţii la televizor (în care îi întrerupi pe toţi cei aflaţi în platou) şi după ce dai maselor patru milioane de cărţi de vizită cu numărul tău de mobil, electoratul (ingratul!) îţi întoarce atât de puţine voturi! (Ce lesne fusese, în 2004, intrarea în parlament pe listele Alianţei DA!). Sau eroica demisie a lui Vadim Tudor (în urma presupusei conspiraţii externe şi interne căreia i-a căzut victimă PRM-ul), precum şi previzibila sa răzgândire, după ce fiica-i de 13 ani a avut o zi mai proastă: s-a simţit rău, a durut-o capul, ba a şi vomitat, văzând că tăticul ei este vânat.
Mi-am amintit şi cuvintele lui George Becali, de după scrutinul parlamentar din 2004: „Eu am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria faţă de neam şi faţă de ţară. Sunt primul partid neparlamentar“, loc păstrat de PNG (acum PNG-CD) şi în urma recentelor euroalegeri. „Să vedem noi, peste patru ani, când oi face eu o televiziune şi oi face un ziar!“, ne „ameninţa“ Becali, apăsând cuvântul „oi“. La întrebarea ce ar fi făcut în parlament, anunţa, pe atunci, un matur proiect legislativ: când ar fi văzut vreun senator că doarme, l-ar fi stropit cu un pistol cu apă. Intenţiile sale privind activitatea în Parlamentul European au rămas mai puţin cunoscute, poate şi pentru că a fost o campanie ştearsă, partidele păstrând muniţia (dezvăluiri incendiare, atacuri la persoană) pentru înfruntările electorale de anul viitor.
Cu gândul la ele am privit euforia conducătorilor celor două partide liberale, victoria cu jumătate de gură a democraţilor (câştigători, dar la un scor sub propriile aşteptări) şi lecţia primită de preşedintele ţării la referendumul pentru votul uninominal, unde nu a reuşit să mobilizeze „românii“. Dacă pentru a afla în ce direcţie se îndreaptă PD (şi PLD, de multe ori) e suficient să apeşi tasta Băsescu (liderii democraţi, în special, lăsând impresia că sunt doar nişte rezonatori – adversarii lor politici ar spune, poate, „papagali“ – care propagă mesajul preşedintelui), în privinţa PSD singura certitudine este că nimic nu e clar. Dacă apeşi tasta Geoană, rezultatele obţinute la europarlamentare au fost relativ bune, dacă apeşi Iliescu, trebuie căutaţi vinovaţii pentru aceste rezultate, iar dacă apeşi tasta Năstase, el e gata să candideze la preşedinţia ţării. Geoană spune că guvernul trebuie să plece, Năstase că PSD ar trebui să sprijine guvernul în anumite privinţe, iar Oprescu e ferm: „Gata cu şpagatul, facem opoziţie!“.
În acelaşi timp, pe agenţiile de presă apar veşti că lideri social-democraţi negociază cu liberalii intrarea la guvernare. Lipsa de consens la vârful PSD a devenit însă o constantă în ultimii ani, membrii şi simpatizanţii partidului regăsindu-se, poate, în cuvintele lui Wilhelm de Orania: „Nu există vânt favorabil pentru cel care nu ştie încotro se îndreaptă“.
Dacă fetiţa prietenei mele a deprins repede tainele unui „meee!“ cristalin, unii politicieni răspund aşteptărilor noastre cu acelaşi inadecvat, dar la îndemână „oaaa!“