89 89 … România

Ziua Naţională a fost simptomatică pentru peisajul firilor româneşti de pretutindeni. Ca într-un teatru de păpuşi, regizat de un zeu frate bun cu Ecleziastul, tablouri consecutive au întregit spectacolul controversat care poartă de 89 de ani numele de România. Aşezaţi-vă comod în fotolii şi închideţi doar pe jumătate ochii, căci spectacolul dintre Carpaţi are izul unui vis de mucava, care se întrepătrunde nedefinit cu realitatea.
Tabloul 1. La Berlin, cu figura rotundă şi calmă a unui om care nu mai poate fi surprins, Cristian Mungiu a câştigat alt premiu imens pentru cinematografia românească. După Cannes, a venit rândul Academiei Europene de Film să-l adore pe român, ca pe cel mai bun regizor european al anului, pelicula sa fiind încoronată cu premiul suprem. Maiei Morgenstern i-a revenit onoarea de a înmâna unul dintre premii, ocazie cu care a amintit în faţa asistenţei că 1 Decembrie este Ziua Naţională a ţării sale. Românii au dominat aşadar în acest an cele mai importante seri ale industriei filmului european. Talent, rafinament şi autenticitate sunt atributele cu care românii sunt gratulaţi pe scenele europene. Cerebral ca un rege, Mungiu a declarat la final: „Cred că fiecare dintre noi, românii, trebuie să facem câte ceva în fiecare zi“. Iată ce făceau românii în acea zi naţională:
Tabloul 2. Bucureşti, Piaţa Unirii, schelă vopsită cu verde în formă de uriaş brad. Atracţia principală: jocuri de lumini, artificii, culori vii, tot ce atrage îndeobşte telefonul cu cameră al românului amator de senzaţii tari. Meteo: vreme blândă şi fraternă. Realitatea: ţipete, claxoane, înjurături, omor, înghesuială, plozi rătăciţi, omor, seminţe scuipate în gluga celui din faţă, răgete, coate, omor, spectacol de lumini cinci minute. Gata.
Tabloul 3. Craiova, după-amiază senină cu tricolorul pe televizoare şi ciudă că 1 Decembrie a picat sâmbăta. Ciudă care creşte, dospeşte, se umflă şi explodează între dinţii locuitorilor din Romaneşti. Scandal mare, pietre, topoare, sânge de cetăţean minoritar şi craiovean, capete sparte, drăcuieli greţoase scoase de muieri cu limbi aspre şi o trupă de armaşi cu fireturi burtoase şi bastoane care lovesc doar virtual. Printre dubiţele de jucărie, marionetele se învârtesc şi se îmbrâncesc pe ecranele naţiunii la oră de maximă audienţă. Aprig oraş Cetatea Băniei.
Tabloul 4. Seara, într-un rapid oprit pe un câmp românesc de o locomotivă îndărătnică. Trec două ore, nu se mişcă nimic, nici măcar măgarii de pe margine. Oamenii ies la admirat apusul, şezătoare pe şinele de cale ferată, măsline, politică, sucuri, cu cine picăm la europene. Lângă mine, un om cam la 50 de ani îmi spune zâmbind că tocmai şi-a dat demisia de la o companie de stat şi s-a angajat la una privată. Nu îi e frică de muncă, dar nici nu se omoară, însă pentru un trai demn la stat ar fi trebuit să fure. La privat e suficient să muncească. Zâmbeşte liniştit şi limpede. Acelaşi zâmbet afişează şi Mungiu când îşi culege premiile. Fără sentimentalisme. Curat.
Cortina. România a petrecut felurit pe 1 Decembrie. Între cei doi oameni cu zâmbete liniştite se întinde vuietul uriaş al mulţimii care dă din mână în mâna înjurătura română. Românul, ca individ, joacă de obicei pe scena lumii roluri simple şi frumoase. Când vine vorba însă de mulţime, românii se coagulează într-un vârtej isteric şi bestial, care te murdăreşte şi atrage ca un apel de telefon erotic care începe cu 89 89 şi se termină cu România. E normal, e patologic? La 89 de ani de la Unire, numai Ecleziastul mai ştie.