„Stau şi mă întreb ce ar fi fost dacă, în timpul mandatului său, preşedintele Iliescu ar fi convocat un referendum naţional odată cu alegerile locale sau parlamentare şi, în virtutea prerogativelor sale, ar fi solicitat timpi de antenă la radio şi tv şi s-ar fi lansat într-o campanie de interviuri, desigur, exclusiv în favoarea referendumului?“
Citatul de mai sus este extras dintr-un mesaj pus pe blogul lui Ioan Mircea Paşcu, fostul ministru al apărării în guvernul Năstase şi „blogger“ înverşunat. Să spun doar în treacăt că perioada de opoziţie este favorabilă lecturilor electronice lungi – Ion Iliescu, Ioan Mircea Paşcu, Adrian Năstase, Dan Mihalache, Vasile Dâncu sunt parlamentari PSD cu bloguri foarte citite astăzi.
Mirarea lui Mircea Paşcu – un prieten vechi şi drag, care a demonstrat ce poate face un om încăpăţânat la conducerea unui minister unde puţini îi dădeau o şansă – cuprinsă în citatul de mai sus, este foarte justificată. În România, mass-media şi chiar publicul judecă politicienii cu două măsuri. Mass-media privesc stânga, PSD, echipele succesive ale lui Ion Iliescu, ca uzurpatori, moştenitori ai fostului partid comunist, corupţi sau protectori ai corupţilor. Mass-media privesc dreapta, liberalii, acum şi democraţii ca forţe politice în creştere, cărora trebuie să li se ierte multe, pentru că mai au de învăţat.
Imaginea de „uzurpator“ a stângii s-a instalat aproape imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, declanşată fiind de decizia Consiliului Naţional FSN de a se transforma în partid politic. Această decizie a rupt societatea românească în două, pur şi simplu. Oamenii care vedeau FSN ca un organism spontan de tranziţie, ce urma să gestioneze ţara până la alegerile ce aveau să vină, aducând la putere partide politice, au fost şocaţi de decizia CFSN de la sfârşitul lunii ianuarie 1990 de a se transforma în partid politic. Eu am fost printre ei. Îmi era foarte limpede că nici un partid politic nu va avea vreo şansă la următoarele alegeri, dacă se va înfrunta cu un colos administrativ, devenit politic, aşa cum era FSN. Am fost foarte bucuros, dar, ca de obicei, în contradicţie cu propriul meu ambiant, când am văzut rezultatele alegerilor din 20 mai 1990. Pentru mine a fost o minune de raţionalitate a publicului românesc că s-a votat în proporţie de 34% împotriva FSN. Alţii s-au minunat că FSN a obţinut 66% la numai trei luni de la înfiinţare. Eu am fost recunoscător electoratului român că a votat 34 % împotriva FSN. De atunci vine respectul meu religios pentru agenda publică şi pentru ceea ce vrea publicul.
Imaginea de „corupt“ vine din ceea ce s-a întâmplat în viaţa de zi cu zi între alegerile din 20 mai 1990 şi alegerile din noiembrie 1996. Corupţia s-a răspândit ca o plagă, în toate fibrele şi celulele societăţii româneşti. În legi date cu destinaţia clară de a aloca resurse unor grupuri de interese. În menţinerea unui curs valutar oficial – până la curajul lui Theodor Stolojan din noiembrie 1991 s-au făcut averi din diferenţa dintre cursul oficial şi cursul străzii. În numirile clientelare la conducerea întreprinderilor de stat. În comerţul exterior trecut urgent în mâinile unor „profesionişti“ – foşti ofiţeri de informaţii cu relaţii în interior şi exterior, care au preluat schimburile externe ale României în mai puţin de un an de la Revoluţie.
În sistemul fiscal care taxa cu 45% profitul şi deloc indemnizaţiile de conducere. În privatizările convenite la ceas de seară.
Nimeni din conducerea FSN, apoi PSDR, nu a înţeles semnalele publicului că nu vrea acest sistem. Aşa că FSN-PDSR a pierdut alegerile din 1996 şi s-a dus în opoziţie cu numai 22%. Să ajungi de la 100% putere politică în ianuarie 1990, la 66% patru luni mai târziu şi la 22% şase ani după – este o contraperformanţă cum puţine au fost în istoria politică. Cine l-a îndemnat pe Iliescu să facă partid din FSN are la ce medita.
Corupţia nu a putut fi stăvilită în timpul mandatului CDR-PD-UDMR. Dimpotrivă. Numai că oamenii aveau deja o explicaţie. Pentru public şi mass-media, corupţia provenea din „infestarea“ organismului politic, administrativ şi social cu foştii comunişti, foştii securişti, foştii fesenişti. Nu era adevărat, corupţia era şi este generată de lipsa normelor de funcţionare şi de nefuncţionarea justiţiei, dar mass-media aşa credeau.
Când PDSR, apoi PSD, s-a întors la guvernare, tema şi atitudinile erau deja pregătite. Politicienii de la vârful PSD nu pricepeau deloc de ce corupţia a ajuns pe primul loc în agenda publică, de ce ei sunt văzuţi drept corupţi, de ce presa nu are încredere în ei. Duceau cu ei povara unei erori politice originare, care avea să-i marcheze pe tot parcursul grelei perioade 2001 – 2004. Nu-i vorbă că au reacţionat ca Plehanov. Au încercat să cumpere presa – neştiind că într-o lume liberă presa nu poate fi cumpărată, numai jurnaliştii. De obicei, puţini. Au încercat să mituiască publicul – neştiind că publicul nu poate fi mituit, numai funcţionarii. De obicei, mulţi.
Astăzi, publicul spune foarte clar că în timpul guvernării Băsescu-Tăriceanu corupţia a crescut, justiţia nu funcţionează, iar normele de guvernare nu sunt deloc transparente. Dar nu dă votul său stângii. Publicul – şi mass-media – creditează în continuare dreapta cu dreptul de a învăţa. Iar stânga nu are nici o soluţie. Deşi, de două ori în ultimii zece ani, publicul românesc a spus prin vot că numai 22% dintre oamenii acestei ţări acceptă expresia „corupţi, dar buni“.
Spre deosebire de societăţile occidentale, în renăscuta societate românească votul nu este numai politic – adică să alegi între competitori. Votul românesc are o precondiţie: să lămureşti ce s-a întâmplat acum 18 ani. Stânga nu va putea elimina dubla măsură cu care mass-media şi publicul judecă politicienii de azi. Şi de mâine.
