Cine mai poate salva turismul românesc?

Când un spiriduş bun şi bătrân îţi dezvăluie secretul fericirii, nu mai stai pe gânduri. Mai ales când afli cât de simplu este să recompui senzaţia aia ciudată care te făcea, copil fiind, să te trezeşti din somn râzând. Te adânceşti nerăbdător în nişte încălţări monstruoase ca de zmeu, te urci pe două bucăţi înguste de lemn şi, cu spiriduşul cocoţat la prora curbată a schiurilor, începi să aluneci. Brusc devii simplu, mare şi bun, ca într-unul din acele basme în care ai încetat de mult să mai crezi.
Milioane de oameni mari cheltuiesc anual mulţi bani pentru a aluneca, fiecare împreună cu spiriduşul lui, pe alb şi pe munte. Căci schiul nu este un sport la îndemână şi necesită facilităţi serioase pentru a înlesni accesul la feliile lungi de fericire. De la cei mai săraci şi până la cei mai bogaţi, printre bătrâni şi copii, plăcerea elegantului dans pe pârtii face ravagii şi aprinde o durabilă pasiune.
Privită însă dintr-o perspectivă mai puţin romantică, pasiunea pe care acest sport o trezeşte poate deveni o mină de aur. Numărul turiştilor români care se îndreaptă către pârtiile de schi creşte de la an la an, dar surplusul astfel format ia mai curând calea Alpilor austrieci şi nu a Carpaţilor. Recent, Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism a anunţat că, în acest sezon, aproximativ 120.000 de români au ales staţiunile austriece de schi în detrimentul celor româneşti. În ciuda distanţei, românii îşi iau schiurile în spinare şi părăsesc „crestele sure ale Carpaţilor“. Naţionalismul este învins de bunul-simţ al românilor agasaţi de fiţele turismului autohton. Schiorul plăteşte în România preţuri de cazare comparabile cu cele austriece, dar are parte la pachet de aglomerate parcări cu plată, cozi la telecabine sau pârtii cu pietre şi gheaţă şi o lungime de maximum patru kilometri. Cu alte cuvinte, nervi şi iritare, care alungă de pe schiuri orice spiriduş bun şi bătrân.
Capitalismul „sălbatic“ din Austria îl aşteaptă însă pe schior cu zeci de kilometri de pârtii perfecte, cu parcări gratuite prevăzute cu autobuze ce transportă turiştii până la buza instalaţiilor şi cu o completă lipsă a conceptului de coadă. Mai mult, la peste 2.500 de metri altitudine, oamenii iau relaxaţi prânzul în restaurante cu preţuri mai mici decât în Bucureşti, sute de schiuri fiind aliniate în rasteluri nesupravegheate căci, atunci când prânzeşti în rai, nimănui nu-i mai arde de furtişaguri.
Cele două realităţi comparate nu pot face altceva decât să ne ridice sprâncenele a mirare. Cum se face că diferenţele sunt atât de mari, deşi natura pare să ne fi înzestrat ţările în proporţii egale? De ce acolo se poate şi la noi nici măcar nu se încearcă? Sunt întrebări cu care schiorul nu mai are chef să-şi bată capul. Sătui de interogaţii retorice şi sesizări inutile, încet-încet ne vom îndrepta puţinii bani cu greu câştigaţi tot către ţările deja înstărite ale Europei. Deşi ai noştri suri Carpaţi au mai mare nevoie de mina de aur a turismului de iarnă, schiorii români nu mai au nici timp, nici chef să aştepte.
Înlemnirea în nesimţire a turismului autohton nu e plăcută nici realităţii, nici poveştii. O vacanţă reuşită necesită nu doar un Moş Crăciun darnic, ci şi un popor de spiriduşi harnici şi nevăzuţi, care fac posibil un dorit basm. Turismului românesc îi lipsesc astăzi atât de multe, încât salvarea mai poate veni doar de la un spiriduş bătrân şi bun care să-i dezvăluie secretul fericirii. Mă tem însă că, atunci când spiriduşul va apărea, turismul românesc, în loc să alunece, va rămâne pe gânduri.