Perne moi pentru obraji groşi

Când stai pe un fotoliu moale, oricât de politicos şi de inteligent ai fi, partea egoistă din tine se supără tare pe femeia între două vârste căreia trebuie să-i oferi locul. Dacă sub şezutul suav mai ai şi una-două perne de puf, supărarea se va transforma în instinct de supravieţuire şi, oricâte şcoli de înaltă bună-cuviinţă ai avea, conştiinţa îţi va oferi nenumărate justificări pentru a nu te ridica. Pentru că aşa sunt oamenii: buna creştere este invers proporţională cu numărul de perne, iar diferenţa dintre şezut, fund şi cur nu este dată de cei şapte ani de acasă, ci de gradul de morgă socială pe care îl posezi. Cu cât ai un grad mai înalt, cu atât partea dorsală va conţine mai puţine litere. E valabil pentru toată rasa umană.
Începutul anului a fost marcat de un eveniment teatral promovat ca fiind fenomenal. Pe prima scenă a ţării a fost montat „Eduard al III-lea“, una dintre acele lucrări de care Shakespeare însuşi nu ar fi fost prea mândru. În ciuda unei abordări garantat dificile, reţeta piesei oferea câteva ingrediente de succes: unul dintre cei mai talentaţi actori români, Ion Caramitru, un regizor măiastru, Alexandru Tocilescu, şi un scenograf ingenios, Dragoş Buhagiar. Izbândă garantată.
Cei mai prestigioşi membri ai breslei criticilor de teatru au confirmat, de altfel, după premiera de la Naţionalul bucureştean, apariţia unui spectacol fastuos. Să spicuim din cronicile apărute: „Spectacol incitant şi provocator“ (Gândul), „Spectacol de cinci stele“ (Adevărul), „Caramitru într-o formă de zile mari“ (Cotidianul). Noi, spectatorii obişnuiţi, ne-am încolonat, oi cuminţi, spre sala mare a TNB pentru a vedea minunea. Şi cortina s-a ridicat…
Într-o scenografie rămasă frumoasă pe parcursul întregii reprezentaţii, ostilităţile (e vorba de o piesă în care războiul este un motiv central) au debutat promiţător sub forma unui meci de rugbi întrerupt de sunete de jazz. Apoi, actorii au început să-şi recite rolurile (nu să le interpreteze), fiind pierduţi fără de vină într-un talmeş-balmeş de costume de epocă, muzici gospel, proiecţii din jocuri video, tobe răpăite obsesiv şi scene de război alb-negru din epoca Pearl Harbour. Din timp în timp, din direcţia unui domn bătrân, aflat pe scaunul din spatele meu, auzeam exclamaţii de dezamăgire şi oftaturi resemnate. La pauză, un sfert din sala la început plină s-a golit. A doua parte a piesei a fost şi mai greu de suportat şi pentru mine, şi pentru venerabilul spectator, a cărui deziluzie o simţeam în ceafă. De altfel, poate singurul lucru fidel menţionat de prestigioşii critici a fost prăpastia imensă (numită de ei inegalitate) dintre cele două părţi ale reprezentaţiei. „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul“ ar fi fost cel mai nimerit titlu de cronică pentru acest spectacol.
Înspăimântată de spectrul unei neînţelegeri cu somităţile dramaturgiei româneşti, critica de teatru a manevrat cu abilitate printre rândurile de ziar, prezentând spectacolul cu pricina ca pe unul demn de vizionat, deşi având câteva pasabile scăderi. În realitate, pe scenă am vizionat trei ore ale unui fiasco, dovada clară a faptului că până şi marile talente prind zile proaste. Un truism sănătos atât pentru artişti, cât şi pentru spectatori, dar extrem de periculos pentru pernele aflate sub elita criticilor de la Bucureşti. Îngrijorător este că, până şi în lumea culturală, evidenţele neplăcute sunt trecute cu vederea pentru a face loc rezonabilei mucavale.
Ah, am uitat să vă spun ceva: domnul bătrân şi decepţionat din spatele meu era Radu Beligan.