După mai bine de un an în care distribuitorii de gaze au „bătut şeaua“ să priceapă ministrul Varujan Vosganian că trebuie să fie aplicată o nouă scumpire, s-a ajuns la o înţelegere. Ambele tabere au mers la „cacealma“ pentru a lua potul. Noi, consumatorii, chibiţarii de pe margine, nu avem ce face şi o să înghiţim gogoşile servite chiar dacă vor fi mai scumpe şi deja tremurăm la gândul la cât se va ridica întreţinerea la iarnă. Dar ce mai contează? Noii stăpâni ai distribuţiei de gaze obţin de la Autoritatea Naţională de Reglementare câştig de cauză, iar ministrului Vosganian îi ies calculele electorale. Scenariul este tipic românesc. Să explicăm.
E-ON Gaz şi Distrigaz Sud, controlată de Gas de France, reclamând creşterile cotaţiilor internaţionale ale preţului ţiţeiului, au tot presat în luna aprilie ca tarifele să se majoreze cu 18 procente. Distribuitorii reclamau pierderi, precum şi pericolul sistării livrărilor către consumatorii casnici ca urmare a imposibilităţii asigurării necesarului din import. Un moment nu tocmai propice pentru guvern, care risca să-şi facă harachiri înaintea alegerilor locale. Aşadar, ministrul economiei şi finanţelor a ieşit la rampă, apărând interesele consumatorilor, acuzând voalat distribuitorii că doresc să-şi maximizeze artificial profiturile. „Din discuţiile de până acum, această cerere (de majorare a preţului gazelor) nu este sustenabilă. Nu intenţionăm să creştem nici un fel de preţ până la 1 iulie. Ce va fi după 1 iulie nimeni nu ştie“, declara atunci, inspirat, Varujan Vosganian. Alegerile locale au trecut, 1 iulie se apropie, deci acum este momentul scumpirilor. Artileria E-ON Gaz şi a „concurenţei“ Distrigaz Sud s-a făcut imediat auzită în piaţă. De această dată, au folosit muniţie mai grea. Acea preconizată scumpire de 18 procente nu mai este de actualitate.
Distribuitorii au ridicat miza. Pentru ei, noul nivel de majorare ar trebui să fie la 24 de procente. Motivaţia este similară celei din aprilie, şi anume conjunctura nefavorabilă de pe pieţele internaţionale. O minge abil ridicată la fileul ministrului Vosganian. Acesta nu a ratat în a poza ca apărător al consumatorilor, spunând că procentul de scumpire nu va fi atât de mare supralicitând, afirmând că executivul are pârghii extrabugetare pentru a estompa efectul majorării de preţ. „România nu poate face abstracţie de evoluţia preţurilor internaţionale, dar asta trebuie făcut protejând atât consumatorul final, cât şi respectând criteriile de rentabilitate pentru sistem. Până acum, noi am absorbit 90 la sută din impactul negativ al creşterii preţului la gaze. Guvernul şi-a făcut datoria“, declara Vosganian. Imboldul guvernamental îi scoate în scenă pe cei de la Autoritatea de Reglementare, care au spus răspicat că, deşi este iminentă, totuşi scumpirea gazelor va fi până în… 20 de procente. Cât au cerut, în aprilie, reprezentanţii E-ON Gaz şi ai Distrigaz Sud? Exact 18 procente. Adică vor căpăta ceea ce-şi doreau. O schemă ieftină folosită de mult în România. Producătorii vehiculează în presă procente înalte de scumpiri, dar operează unele mai scăzute, dându-i consumatorului falsa impresie că plăteşte mai puţin decât trebuia să coste cu adevărat un produs anume. Guvernul este şi el receptat ca un protector în piaţă. În fapt, un simplu joc de imagine. Până la urmă, de la 1 iulie o să plătim un preţ nejustificat al gazelor. Nu este nici o exagerare. Nimeni nu poate contesta influenţa în preţul final a creşterii pe piaţa internaţională a cotaţiilor la ţiţei, dar, în acelaşi timp, nu poţi înţelege diferenţele înregistrate de la o ţară la alta. Iată, filialele regionale din Germania ale aceluiaşi grup energetic E-ON au anunţat majorări de 15% ale preţurilor la gaze naturale, începând cu luna august. Motivul deciziei? Exact influenţa cotaţiilor-record ale barilului de petrol. De ce în Germania gazele se scumpesc cu 15 procente, iar în România tandemul E-ON şi Gas de France cer o majorare cu 24 de procente? Cotaţia-record a barilului nu este aceeaşi pentru toţi? Mai mult, Germania importa de la Gazprom 80 la sută din necesarul de consum, în timp ce România, doar 33 la sută. Într-adevăr, România importă cel mai scump gaz, peste 400 de dolari pentru mia de metri cubi, dar la fel de adevărat este că restul de aproape 70 la sută din consum este asigurat din producţia internă la preţul de 200 de dolari. Atunci de ce doresc cei de la E-ON şi Gas de France această scumpire de 24 de procente? Foarte simplu. Ochesc mai mulţi iepuri dintr-un foc. Prin această scumpire, cei doi distribuitori îşi asigură un profit înalt, dar şi bani pentru realizarea investiţiilor la care s-au angajat prin contractul de privatizare. Aportul propriu de fonduri este scos astfel din schemă. Aceasta este nota de plată a privatizării grăbite a reţelei de distribuţie a gazelor naturale. Totul după modelul Petrom. Să recunoaştem o afacere extrem de rentabilă pentru ei, dar păguboasă pentru consumatori şi pentru statul român.
Mai este ceva care trebuie să ne dea de gândit? Sunt întâmplătoare oare cererile în tandem ale E-ON Gaz şi ale Gas de France prin filiala Distrigaz Sud pentru a fi aprobate majorări înalte ale preţului de gaze livrate. Punem această întrebare deoarece, recent, comisarul european pentru concurenţă, Neelie Kroes, a lansat mai multe anchete împotriva companiilor de utilităţi din Europa, acuzându-le că au profitat de controlul asupra infrastructurii energetice pentru a-şi delimita pieţele, a bloca noi competitori şi a menţine preţurile la un nivel ridicat. România să facă excepţie? Consiliul Concurenţei are un răspuns?
