Deochiul, mai eficient decât poliţia

A fost odată ca niciodată o roată groasă şi mare de motor. Sub atingerea cailorputere, striaţiile ei fericite gemeau de plăcere. Se dădea cu parfum tare şi scump de cauciuc nou şi lucios, iar pielea ei născută din spumă de hevea brasiliensis se încingea erotic după trecerea bruscă de la 0 km/h la 150 km/h. Pe lângă suratele din vecini, janta ei sclipea apoteotic în lumina rece a neoanelor de deasupra şoselei. Dezmierdările asfaltului nou şi neted o umpleau de fiori: era unică, era frumoasă, era rapidă. Era favorita zeului din şa.
A venit seara magică în care, printr-o manevră măreaţă, la mii de rotaţii pe minut, stăpânul a ridicat-o în aer. Contactul motocicletei cu solul se făcea doar prin sora ei din spate, în timp ce ea, anvelopa din faţă, zâmbea triumfătoare cerului negru al nopţii. Era ca o puternică preoteasă antică, sus, sus, rulând cu viteză fără să atingă pământul. Zbura! În cartier, ea era singura roată de motor care putea să zboare.
Apoi, victoriile au venit una după alta. Zeul din şa o ridica spre cer seară de seară, îi dădea aripi, iar apoi o mângâia pe creştetul negru şi încins. În ultima noapte s-a simţit însă mai nesigură ca în alte dăţi. Avea presimţiri rele. Au pornit din nou în ceea ce era deja un obişnuit marş triumfal. Viteza creştea, şi ea anticipa deja deliciul înălţimilor. În secunda fatidică, colţul ascuţit al unei pietre a muşcat din obrazul ei şi i-a adus brusc sfârşitul. Sfâşiată sub o maşină, regina cartierului nu a apucat nici măcar să strige de durere.
Cele mai bune poveşti sunt întotdeauna cele adevărate, iar povestea de mai sus este în totalitate reală. Decorul poartă numele unei străzi craiovene. Ora evenimentelor este împinsă undeva după miezul nopţii. Iar accidentul din final a adus la faţa locului echipajele de urgenţă şi descarcerare. Din fericire, singura victimă a incidentului a fost frumoasa anvelopă din faţă a motocicletei. Însă cum de un accident destul de banal poate deveni subiect într-un ziar…?
De câteva săptămâni, locuitorii blocurilor ce mărginesc Calea Bucureşti se plâng de zgomotul motocicletelor care transformă un drum european în pistă de curse în plină noapte. În miezul oraşului, motoarele puternice uruie, vâjâie, păcănesc, merg pe o singură roată, dau palpitaţii bătrânilor insomniaci, trezesc bebeluşii din somn şi înfurie bărbaţii nevoiţi să se odihnească. Am aflat de la telefonistele serviciului 112 că reclamaţiile sunt numeroase. Uneori mai apare şi o maşină a poliţiei. Rulează încet şi tandru pe lângă grupul de motociclişti parcaţi cuvios în faţa faimoasei hamburgherii americane, şi apoi dă colţul. În acel moment reîncep uruielile şi vâjâielile. Ai spune că o hoardă de diavoli călări îşi urmăresc Margaretele.
Când poliţia e impotentă şi stupidă, soluţia e de găsit în vechile metode de constrângere socială: deochiatul eficace, blestemul malefic şi tămâierea buruienoasă a originilor. Cu două zile în urmă, ocările babelor nevricoase şi imprecaţiile „ciudaţilor“ care vor să se odihnească noaptea au dat rezultat. Una dintre motociclete a derapat şi s-a înfipt într-o maşină parcată pe margine. De atunci s-a aşternut şi liniştea, a cărei durată e direct proporţională cu memoria motocicliştilor implicaţi.
În Oltenia, înjurătura e mai sfântă decât prin alte părţi, pentru că e mai eficientă chiar şi decât poliţia. Ea poate aduce peste noaptea pacea a sute de craioveni, dar şi sfârşitul unei mândre roţi de motor. De ea îmi pare rău, însă un astfel de destin este inevitabil atunci când zeul din şa nu este nimic altceva decât un nătărău pe două roţi.