Romeni non grata

Dimineaţă de vară în metroul din Roma. Ca şi la Bucureşti, trenul a întârziat copios, iar acum călătorii stau ca sardelele, bombănind furioşi. Între Anagnina şi Termini sunt 14 staţii, şi la fiecare dintre ele se urcă cel puţin un cuplu care vorbeşte româneşte. Deasupra capetelor tuturor, pe monitoarele publicitare, sclipeşte verde apocaliptic întrebarea: „Simţi că eşti subiectul discriminării rasiale? Sună la telefonul verde“. Anunţul este scris în italiană, engleză, rusă şi română. În staţia Manzoni, o hârtie lipită de perete ne anunţă în româneşte că „Sorin face tatuaje“. Nu este singurul anunţ scris în limba română, dar ceva mai jos, pe panoul cu harta metroului, o cariocă roşie a scris: „cazzi romeni“.
Dintre toate capitalele europene, Cetatea Eternă este, în mod evident, cea mai populată cu români. Îi poţi găsi absolut peste tot: închiriind biciclete lângă Villa Borghese, menţinând ordinea pe treptele Catedralei San Pietro sau vânzând granita în Piazza Navona. Muncesc cinstit, sunt politicoşi şi sunt mulţi. Atât de mulţi, încât cerşetorul murdar din faţa bisericilor a devenit minoritar. Cu toate acestea, nu e greu să găseşti în Roma graffiti cu „romeni basta“. Frica se numără printre cei mai eficienţi combustibili ai manipulării maselor. Iar în Roma electorală, italienii au fost dresaţi să le fie frică de români.
Săptămâna trecută, comisarul european Leonard Orban a atras atenţia asupra gravităţii problemei de imagine pe care o au românii aflaţi în Uniunea Europeană. O astfel de declaraţie din partea unui comisar european ar fi trebuit, în mod normal, să facă valuri la Bucureşti, dar suntem în buza concediilor parlamentare. Comisarul Orban a avertizat că lipsa unor politici coerente de reabilitare a imaginii românilor de peste hotare va aduce prejudicii serioase atât la nivel emoţional, cât şi politic.
Tuturor rezidenţilor care intră în SUA, ţară considerată cel puţin la nivel de marketing ca fiind simbolul democraţiei, li se iau amprentele digitale. Propunerea lui Frattini de a-i amprenta la intrarea în Italia pe cetăţenii care nu fac parte din spaţiul Schengen ar fi fost totuşi, în circumstanţele existente, o măsură juridică eficientă pentru statul de drept italian, deşi injust punitivă pentru toţi cetăţenii români. Evident fiind că titlul de cetăţean Schengen nu va prima niciodată în faţa celui de cetăţean european, guvernul Berlusconi a schimbat inteligent macazul, propunând amprentarea tuturor locuitorilor taberelor de nomazi (a se citi ţigani), inclusiv a copiilor. Excluzând introducerea amprentării minorilor, măsura nou-adoptată este justă.
Cum rămâne însă cu infractorii români care nu locuiesc în taberele de nomazi şi care nu sunt ţigani? La această întrebare, guvernul italian nu poate da nici un răspuns, fiind prins în laţ de legea europeană a dreptului la liberă circulaţie. O mână de ajutor ar trebui să vină din partea autorităţilor române, care ar putea impune măsuri restrictive la ieşirea din ţară a persoanelor cu antecedente infracţionale. Însă, o atare măsură ar discrimina, nu-i aşa?, dreptul la liberă circulaţie al infractorilor. Dar probabil că politicienii dâmboviţeni nutresc o oareşce „solidaritate de breaslă“.       
La Roma, alegerile s-au încheiat, iar la Bucureşti, autorităţile române nu dau semne de responsabilitate. Victimele acestui nefericit concurs de împrejurări nu sunt nici criminalii şi nici cerşetorii, ci sutele de mii de români care lucrează cinstit în Italia. Ei s-au transformat peste noapte din verişorii din Carpaţi în „romeni non grata“.