Atenţie, cade Băsescu!

Vă place şahul? Clipa aceea delicioasă dintre prima şi cea de-a doua mutare, atunci când bărbăţia neuronilor gata de atac coexistă alături de zâmbetul relaxat al omului care ştie că totul nu este decât un joc. Apoi urmează tatonarea începutului partidei, când totul este încă incert, şi speri, speri că adversarul nu ţi-a intuit planul. Şi vine momentul primei lovituri, atingerea rugoasă a primei piese luate, declanşarea tăvălugului care va dovedi superioritatea inteligenţei tale. Însă, riposta viguroasă a adversarului care îţi întărâtă sprâncenele va transforma ceea ce fusese doar un joc într-o încrâncenată ardere mentală. În jurul unei partide de şah pluteşte o întreagă sociologie, dar nici unul dintre momente nu este mai interesant ca acesta. Pensionarii trec febril peste primele scheme deja ştiute pentru a ajunge în acel moment, în punctul de cumpănă, atunci când stau şi o oră pentru o mutare… şi acea oră, care pentru un neavenit seamănă cu somnul amorţit al unei şopârle la soare, va determina destinul jucătorilor. Acea oră de linişte, în care nici lemnul, nici omul nu mai respiră, ora încremenirii totale, este cea care decide dacă regele cade.
Destinul politic al lui Traian Băsescu seamănă mult în derularea sa cronologică cu cel al unei partide de şah. E vară şi se spune că politicienii sunt plecaţi în vacanţă. Dar acolo, aplecat deasupra rapoartelor, Traian Băsescu seamănă mai mult ca niciodată cu un jucător de şah. E ora încremenită, momentul lui de cumpănă. Stă cu palmele peste urechi, cum făcea şi Kasparov înainte de a intra în lumea politicii, şi încearcă nu să adulmece, ci să calculeze, nu să intuiască, ci să prevadă.
Săptămâna trecută, unul dintre jurnaliştii celebrei publicaţii britanice The Economist a luat în vizor tema corupţiei în România. Folosindu-se de descoperirea analizei confidenţiale a unui raportor european, articolul nu face altceva decât să descrie o realitate lesne de observat: în continuare nu există nici un înalt demnitar condamnat şi, practic, întreaga clasă politică din România pune beţe în roate luptei anticorupţie. Raportorul mai spune că, dacă nimic nu se va schimba în acest domeniu, în şase luni, România se va întoarce acolo unde era în 2003. De la scrierea raportului invocat au trecut deja şase luni şi nimic notabil nu s-a întâmplat.
În 2003, Traian Băsescu promitea celebrele ţepe din Piaţa Victoriei, destinate marilor corupţi. Articolul din The Economist nu face altceva decât să consfinţească pierderea uneia dintre cele mai importante piese de pe tabla lui Băsescu: lupta împotriva corupţiei. La aproape patru ani de la asumarea funcţiei de preşedinte, Traian Băsescu conduce o ţară despre care europenii spun că se află în acelaşi stadiu ca în 2003. Asta înseamnă înfrângere, şi nimeni nu îşi doreşte un preşedinte înfrânt.
Traian Băsescu a câştigat alegerile promiţând că va fi un preşedinte jucător. A câştigat promiţând că pe tabla de şah a politicii va juca precum o regină, şi s-a comportat ca atare, dar nu a reuşit să facă mai mult decât un rege care nu poate să se mişte decât o pătrăţică. Iar când jucătorul de şah îşi mută regele ca şi când acesta ar avea puterea unei regine, înfrângerea este inevitabilă.
Această vară echivalează pentru Băsescu cu acea oră încremenită, în care totul de fapt se întâmplă şi în care se hotărăşte dacă regele cade. Cu o mutare de maestru, Băsescu ar putea reveni în joc. Altfel va pierde. Şi în 2009, nimeni nu va mai alege un preşedinte înfrânt.