Traian sau Decebal? Tu cu cine ţii?

Am auzit întâia oară că ne tragem din daci şi romani în clasa a doua. Eu ţineam cu dacii, şi Decebal era cel mai tare. Poate că tu ţineai cu Traian, dar Decebal a fost cel care a murit eroic, în timp ce Traian nu era nimic mai mult decât conducătorul inteligent al unei oştiri cu vocaţie migratoare. Într-a patra am învăţat că şi de la unii, şi de la alţii, poporul român a luat ce e mai bun: de la romani, o limbă melodioasă, iar de la daci, un simţ al nestrămutării hipertrofiat; de când cu „înfrăţirea“ femeilor dace cu bărbaţii romani, noi suntem poporul cel mai iubitor de pace şi statornicul neam latin „într-o mare slavă“. Apoi, în clasa a 5-a, deşi portretul lui Ceauşescu dispăruse de pe perete, valurile migratoare au continuat să treacă în cărţile de istorie peste poporul român, a cărui soartă crudă nu l-a împrăştiat în cele patru zări, ca pe alţii mai superficiali, cică. Mai târziu, în preajma liceului, nimeni nu mai era interesat de ce se întâmplase cu neamul românesc vreme de două milenii, dar toţi puteam jura cu mâna pe inimă că suntem cel mai puţin migrator popor al Europei. Şi pe motivul ăsta crăpam de mândrie în faţa ungurilor, barbari veniţi de undeva din necivilizata Asie.
 Acum un an, un nene cu nume şi eşarfă ciudate, Neagu Djuvara, i-a enervat rău pe toţi ăia de ţineau cu Decebal. Cum să spui aşa ceva, că vâna de român e mai curând cumană decât dacică? Păi, cine mai sunt şi cumanii ăştia? Nu tot nişte migratori veniţi de peste hotarele strămoşeşti? Noi suntem aici de la coacerea lumii şi am înfipt ţăruşul în mijlocul Zarandului de pe vremea când aruncam cu suliţe în cer şi Dumnezeu ne răspundea că-l cheamă Zamolxis. Păi, cum poate Djuvara s-o contrazică pe profa’ de istorie din gimnaziu? Prostii, dom’le, vor să vândă ţara şi să ne distrugă neamul.
Şi totuşi, cam de pe când ţineam eu cu Decebal, românii au început să se transforme încet-încet într-unul dintre cele mai degrabă migratoare popoare ale Europei. Se pare că pentru întâia oară în istoria noastră „milenară“, cel puţin unul din zece pui de daci trăiesc bine-mersi pe alte meleaguri decât cele strămoşeşti. Suntem prin urmare martorii nemijlociţi ai dispariţiei uneia dintre cele mai importante caracteristici ale poporului român: statornicia.
Cei care au plecat în Italia ştiu că centrul Romei e poate mai murdar decât zona din jurul fântânilor lui Solomon, iar Napoli în miezul zilei e mai periculos decât faţa Luncii la ceas de noapte. Cei din Germania ştiu că Rinul nu e cu nimic mai frumos decât Jiul şi că nici un chef nemţesc nu e la fel de inspirat precum cele din Oltenia. Peste ocean, „canadienii“ plâng după verile de acasă, iar „americanii“ visează la sarma şi ţuiculiţă, cu praful unui burger-rege între dinţi. „Irlandezii“ sunt sătui de ploi şi de femei care degeaba sunt frumoase, dacă mai tot timpul sunt criţă. În ciuda tuturor, din ce în ce mai multă lume pleacă. Oare românul e atât de amorezat de ban încât lasă casă, neam şi loc de grădină, doar pentru a trăi într-o lume care i se oferă de-a gata?
Auzim multe poveşti din partea celor plecaţi hăt, departe. Unele frumoase, altele urâte, toate incredibile. Câte dintre ele sunt adevărate? Câte mituri? Românul emigrat oftează între străini după acasă, iar atunci când vine de sărbători în România oftează în doar câteva zile după străinătăţuri. De ce? Vom încerca, vreme de două luni, să ne explicăm împreună de ce românii nu-l mai iubesc pe Decebal, dar seamănă din ce în ce mai mult cu migratorii lui Traian. Iar poveştile migraţiei vor curge în fiecare joi…