Există două categorii ale diasporei româneşti, delimitate atât geografic, cât şi mental. Românii europeni, care trăiesc şi muncesc în Italia, Germania sau Spania, ţări bazate pe acelaşi model de stat asistenţial ca şi România şi în care mai ales scăderile seamănă cu metehnele româneşti. Apoi sunt românii plecaţi peste Ocean, diaspora de pe continentul nord-american, cetăţeni ai unor state tradiţional capitaliste. Însă, poate cea mai sesizabilă şi, în acelaşi timp, cea mai importantă diferenţă dintre cele două categorii este dată de consistenţa cordonului ombilical dintre România şi cel plecat în străini. Dacă pentru românul european „acasă“ se află la maximum patru ore de zbor, pentru românul de peste Ocean „ţara“ este mult mai inaccesibilă, între el şi sarmalele părinteşti întinzându-se nu doar 12-14 ore de avion, ci şi efectul psihologic al schimbării abrupte de fus orar (efect de multe ori ignorat, dar care lasă urme). Pentru românul european, România rămâne multă vreme „acasă“, în timp ce românul american călătoreşte întotdeauna „în ţară“. Diferenţa dintre „acasă“ şi „în ţară“ vorbeşte de la sine.
M-am întrebat când şi în ce condiţii fluxul de români către Occident va deveni reflux. Spaniolii şi italienii au emigrat în masă în Germania şi Franţa anilor ’50-’60. Cei mai mulţi s-au întors. La aceeaşi întoarcere visează şi românii din Italia sau Spania. Foarte mulţi îşi clădesc case în ţară sau strâng bani visând la deschiderea unei afaceri pe pământ natal. Puţini iau însă în calcul revenirea în viitorul apropiat. Acolo e încă mai bine decât aici. Cel puţin, atâta vreme cât vestul european va mai avea nevoie de ei. Căci emigrantul român din Europa munceşte pe bani puţini, este docil şi de cele mai multe ori neorganizat în vreun sindicat. Când recesiunea îşi va începe domnia în Occident şi timpul concedierilor va veni, forţa de muncă imigrantă va fi prima care va avea de suferit.
Lucrurile se schimbă când vorbim despre românii de pe continentul nord-american. L-am invitat pe scriitorul Cornel Mihai Ungureanu, care a vizitat recent Canada, să răspundă la aceeaşi întrebare pusă însă celor plecaţi peste Ocean: „Unii români se pot întoarce doar pentru că realitatea de la faţa locului nu se potriveşte cu visul lor canadian, dar puţini au acest curaj (cei mai mulţi încep lupta pentru obţinerea unei slujbe stabile şi bine plătite, adeseori inferioară, ca statut social, celei pe care o aveau în ţară). Pe alţii cred că i-ar determina să se întoarcă dispariţia sau atenuarea cauzelor care i-au făcut să plece: îmbunătăţirea condiţiilor generale de viaţă, calmarea spaţiului public, diminuarea corupţiei, schimbările de mentalitate la nivel macro sau de situaţie în chestiuni personale. Cred însă că mulţi dintre conaţionalii noştri din Canada vor rămâne acolo, în ciuda acestor sau altor schimbări, pentru că viaţa lor e aşezată“. Un exemplu grăitor este cel al Norvegiei, a cărei diasporă pe continentul american este la fel de numeroasă precum populaţia rămasă în ţara de origine.
În fapt, diferenţa dintre cele două categorii poate fi rezumată prin diferenţa dintre emigrant şi exilat. Emigrantul a plecat de bunăvoie pentru a câştiga mai bine într-o Europă apropiată de casă şi ca spaţiu, şi ca spirit. Exilatul şi-a părăsit ţara silit în plus de o mentalitate exasperantă şi de necesitatea de a trăi într-o Americă clădită pe competiţie liberă şi capitalism. Prin urmare, emigranţii se vor întoarce. Exilaţii… probabil niciodată.
