Mă uit la televizor la Claudiu Săftoiu, care spune că nu-şi va încălca principiile de „credincios român“, şi la purtătorul de cuvânt al preşedinţiei, care cere sesizarea Parchetului în cazul declaraţiilor făcute de cel dintâi. Mă minunez încă o dată de proasta inspiraţie a lui Traian Băsescu în a-şi alege oamenii. Întreaga afacere e cât se poate de serioasă, dar e aruncată în comicării de protagonişti. Deci, Claudiu Săftoiu a aflat de la Traian Băsescu că acesta asculta convorbirile dintre Geoană şi Iliescu, apoi se răzgândeşte: ştia din surse publice, apoi se răzgândeşte de tot şi zice că nu mai declară nimic, ca un bun credincios român ce este. Cum se face că informaţia era publică, dar nu s-a sesizat nimeni, în afară de şeful unui serviciu secret? De cealaltă parte, de ce o fi vrând Valeriu Turcan să rezolve problema cu Parchetul? Care este infracţiunea? Faptul că Săftoiu vorbeşte alambicat, îşi aminteşte aproximativ şi se răzgândeşte aiuritor nu este infracţiune. Se numeşte într-un fel anume, dar infracţiune nu e.
Să fim bine înţeleşi, dacă se dovedeşte că e adevărat e mai mult decât grav, e primejdios pentru statul de drept. Scandalul seamănă cu afacerea Watergate, care a dus la demisia lui Richard Nixon. Preşedintele american şi acoliţii săi au pus atunci microfoane în sediul de campanie al Partidului Democrat. Dacă Traian Băsescu are acces la înregistrarea convorbirilor dintre liderii PSD atunci este un abuz grav şi trebuie să-şi dea demisia sau să fie suspendat (de data asta, cu motive reale). Tocmai pentru că este ceva atât de grav şi nu doar o simplă contravenţie de circulaţie trebuie să fim mai serioşi şi exacţi când discutăm subiectul.
Înainte de a ne inflama, trebuie să ştim clar dacă e adevărat. Dar asta nu e treaba Parchetului, care nu are nici atribuţiile, nici accesul la informaţiile necesare pentru a ancheta accesul preşedintelui la telefoanele liderilor politici. Aceasta e treaba parlamentului, care ar trebui să facă o comisie de anchetă credibilă. Iar pentru a fi credibilă trebuie să îndeplinească două condiţii. Prima: să nu se înghesuie în ea crema habarniştilor din parlament care stau toată ziua prin studiouri de televiziune şi se pricep la toate. Nu avem mulţi parlamentari cu o imagine de oameni echilibraţi, dar măcar pe cei pe care-i avem trebuie să-i punem la muncă în acest caz. Iar o anchetă serioasă ar însemna să se rezume la fapte şi doar la fapte. Nu aşa cum comisia Voiculescu număra declaraţiile de prin ziare ca încercări de lovituri de stat în cazul suspendării lui Băsescu. A doua condiţie: eventuala comisie să aibă acces la documentele pe care toate serviciile secrete le-au pus la dispoziţia preşedintelui. Dacă există note privind convorbiri între Geoană şi Iliescu, atunci aceste note sunt ilegale şi, conform legii accesului la informaţii, o informaţie care ascunde un act de corupţie sau o ilegalitate nu poate fi clasificată. Dacă toţi cei care fac analize plecând de la ideea că Băsescu ascultă telefoanele sunt serioşi, atunci nu au decât să folosească acest instrument excelent.
Deocamdată, discuţia este din nou condamnată la acelaşi partizanat în orb. Dezbaterea politică are sens atunci când ştim faptele şi le interpretăm diferit. Până atunci, nu ştim faptele şi le interpretăm absurd. Adică emitem baliverne.
