Dacă ne luăm după declaraţiile unora şi altora, ţara asta nu are nevoie de profesori. Aşa vedem din ce ne spun politicienii, din cifrele bugetului. Povestea asta ţine de mult. Nu e ăsta primul guvern căruia nu îi pasă de elevi, studenţi, profesori. Oricum, ei îşi ţin copiii la şcoli private şi la momentul potrivit îi trimit în străinătate să înveţe. Aşa că dispreţul, desconsiderarea profesorului funcţionează perfect. Mai auzim câte ceva de bine, în timpul campaniilor electorale, când plămânii candidaţilor se sparg în microfoane cu tot felul de sloganuri mincinoase. E perioada când se aruncă pe piaţă fraze generale despre rolul şcolii, al educaţiei etc., apoi se aşterne uitarea. Cam ăsta e tratamentul la care e supusă şcoala. Ipocrizie cât cuprinde, măsuri favorabile, nu. Totul se menţine la cota de avarie, în speranţa că poate totuşi nu se prăbuşeşte cât este un anumit guvern la putere. Pentru că, se ştie, „după noi, potopul“. Sistemul de învăţământ are păcatele lui, ce e drept. Dar înainte de orice critică – ineficienţă, corupţie, impostură academică gravă, păcate reale – ar trebui să spunem că sistemul este cronic subfinanţat. De la primul guvern român, până la cel de azi, condus de Boc, nimeni nu s-a sinchisit de ce se petrece în şcoli.
Mulţi parlamentari şi miniştri, chiar cei doi premieri citaţi sunt şi profesori. Unii au diplome curate, alţii nu. Dar, oricum, trecând printr-o şcoală, e de presupus că ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă grijă. Lipsa de respect pentru profesori vine şi de aici. Domnii şi-au luat diplomele pe te miri ce. A funcţionat o industrie a diplomelor, toată lumea s-a titrat. În 20 de ani, domnii au trecut prin sălile de clasă (dacă au trecut) ca gâsca prin apă. E adevărat, mulţi politicieni şi vârfuri ale administaţiei locale¢rale şi-au obţinut diplomele şi ti-tlurile prin trafic de influenţă, troc, neînvăţând nimic. E adevărat că sunt universităţi româneşti de azi care nu îşi justifică statutul, ca, de altfel, şi destule licee. Nu se face carte. Degeaba ai diplomă, dacă nu ştii nimic. Şi examenele se trec pe ochi frumoşi, uneori pe chiolhanuri, contra şpagă. Etc. Lucrurile astea se cunosc. Avem cazuri identice cu magistrate, procurori, poliţişti care ajung din şoferi şefi de poliţie sau judecători fără să fi citit măcar un curs de specialitate. Ce valoare au diplomele lor, unde şi cum le-au obţinut? Fac cam zero. Dar aceşti domni, cu bucăţile alea de hârtie, condamnă, cercetează dosare, fac legi în parlament, conduc administraţii locale… Aici s-a ajuns.
E grav. Aş da două exemple. Atitudinea generaţiei 1848 şi a celei care i-a urmat, la 1866, care s-au preocupat insistent de şcoală, într-o perioadă în care România chiar nu avea nimic. Ei au reuşit să ridice învăţământul, să reducă drastic analfabetismul, să creeze şcoli generale, licee, universităţi de bun nivel. Aş mai aminti un fapt: ţările care după al doilea război mondial au cunoscut rate înalte de dezvoltare sunt tocmai ţările care au investit cel mai mult în învăţământ.
Politicienii noştri sunt surzi, prea ocupaţi cu afacerile personale pentru a se gândi la aceste lucruri. Despre răspunderea pe care o au nu mai e cazul să vorbim. Lucrurile, cert, degenerează, şcoala este o ruină, dotările ei sunt extrem de precare. Profesorii sunt cel mai prost plătiţi dintre toţi absolvenţii de învăţământ superior. Cu toate astea, toată lumea emite pretenţii extrem de mari asupra şcolii. Uităm că primeşti cât dai, că scoţi dintr-un sistem atât cât bagi: bani, timp, efort etc. Fără investiţii, fără fonduri masive alocate şcolii, mai ales fără o reformă de amploare, nu se va obţine nici un rezultat. O să mai auzim multe discursuri îmbătătoare despre soarta tristă a profesorilor, „cenuşăreasa societăţii româneşti“ de tranziţie. Fără efect concret. Şi viitorul nostru depinde de asta.
