Dacă minţi, pierzi

 Guvernul îşi va asuma răspunderea pe mai multe legi, între care şi Legea sistemului unic de salarizare în sectorul public, în câteva zile. Propoziţia pare o ştire banală, dar este plină de mister, tensiune şi confuzie.
De ce îşi asumă guvernul Boc răspunderea în parlament? Din două motive.
În primul rând,y nu mai are timp, iar procedurile parlamentare normale durează. Asumarea răspunderii este un artificiu prin care un guvern trece o lege fără a mai permite dezbaterea parlamentară. La asumarea răspunderii se poate răspunde cu o moţiune de cenzură care, dacă trece, guvernul este demis şi se poate ajunge la alegeri anticipate, iar dacă nu trece, legea este trimisă preşedintelui pentru promulgare. Dacă preşedintele semnează imediat, legea se publică în Monitorul Oficial şi devine operaţională în mai puţin de zece zile de la asumarea răspunderii. Guvernul Boc trebuie să treacă această lege cât mai urgent, pentru că altfel nu primeşte tranşa a doua a împrumutului FMI şi, deci, în plină campanie electorală prezidenţială, nu mai are bani să plătească pensiile, salariile şi obligaţiile statului. Cu alte cuvinte, nu grija faţă de salariaţii nedreptăţiţi de legile speciale, nu precauţia că „nimeni nu pierde la salariu“ (o minciună, se pierd cel puţin 15% prin reducerea sporurilor şi măcar zece zile din salariul unei luni prin neplată), nu obiectivul eficienţei muncii publice îi mână pe guvernanţi să ia calea asumării răspunderii în parlament. Ci faptul că negocierea legii a durat prea mult şi s-a ajuns în ceasul al 12-lea. Vă puteţi imagina alegeri pe 22 noiembrie 2009 cu sporurile tăiate, cu pensiile şi salariile neplătite, cu firmele care au muncit pentru stat neplătite, cu negocieri neterminate care nemulţumesc pe toată lumea? Omul de rând ştie ce face în acest caz – îşi restrânge consumul (ceea ce accentuează criza economică), mănâncă economiile (ceea ce presează asupra leului) şi nu se duce la vot sau votează cu aventurieri care promit marea cu sarea.  Politicienii nu-şi pot însă imagina o asemenea stare. Astfel că îşi asumă răspunderea, iau banii de la FMI, plătesc pensiile şi salariile şi stuchesc în sân pentru ce s-ar putea întâmpla după 1 ianuarie 2010.
Al doilea motiv este că nici unul dintre cele două partide aflate în pompoasa coaliţie Parteneriat pentru România nu este sigur de parlamentarii săi. În PD-L sunt destui parlamentari care ar dori să-i îngreuneze drumul lui Băsescu, iar PSD se desface încet, dar sigur, în părţile componente – cei din fostul Partid al Moldovenilor şi-au adus aminte că au câştigat nişte alegeri şi se duc către PD-L, iar Octav Cozmâncă îşi retrage oamenii pentru a trece în tabăra lui Sorin Oprescu. Nu poţi trimite în parlament o lege dacă nu eşti sigur că parlamentarii tăi nu sunt atât de disciplinaţi încât să o voteze în forma guvernului. O vor modifica, o vor tărăgăna până când se va întâmpla ceva care să o facă inutilă. În fond, mulţi parlamentari sunt legaţi de lumea judecătorilor, poliţiştilor, medicilor, profesorilor şi nu ar accepta ca aceste categorii să fie dezavantajate. Capacitatea unor parlamentari de a face o lege inutilă este uneori enormă.
Singurul lucru pe care îl rezolvă această asumare a răspunderii este acordul cu FMI – deci pensii şi salarii pentru câteva luni. Nimic altceva. Politic, România a ajuns într-un impas cum nu a mai fost de multă vreme.
Eroarea vine de la modul în care a fost concepută Legea salarizării unice. De ani buni devenise evident că nivelul cheltuielilor publice din România este mult prea mare. Dau o singură cifră: bugetarii consumă 35% din PIB şi produc 20%. Au o productivitate de cinci ori mai mică decât sectorul privat, iar cauzele sunt cunoscute. Nu oamenii sunt de vină, ci sistemul care îi foloseşte.
Cum ar fi trebuit început totul? Reducerea cheltuielilor statului ar fi trebuit să înceapă cu reducerea cheltuielilor clasei politice, respectiv a celor 45.000 de oameni aleşi la fiecare patru ani pentru a gestiona ţara. Reducerea cheltuielilor clasei politice se poate face pe foarte multe căi, atât de bine cunoscute, că mi se pare că spun banalităţi dacă le repet. Numai încorporarea comunelor suburbane în oraşe şi transformarea prefecturilor din organisme judeţene în organisme regionale ar aduce o scădere a cheltuielilor cu clasa politică de circa 0,5% din PIB. Unificarea mandatelor (de exemplu la cinci sau la patru ani) şi planificarea alegerilor în aceeaşi zi (locale, parlamentare şi prezidenţiale) ar aduce o altă reducere de 0,2% din PIB.
Ar fi urmat normarea activităţilor publice, externalizarea şi privatizarea. Câte firme trebuie să supravegheze un inspector financiar? În unele judeţe sunt 35 de firme pe inspector, în altele, 350. Câte ore trebuie să predea un profesor de liceu? Acum predă efectiv sub 20 de ore pe fiecare normă, dar este plătit pentru două-trei norme – unii dintre ei. Etc. Normarea activităţilor publice este o operaţiune greoaie, care implică mulţi oameni, dar se poate face. Externalizarea înseamnă că sute şi mii de activităţi pe care le fac acum bugetarii pot fi date privaţilor, în anumite condiţii. Nu insist, dar ar trebui să ştim că personalul federal american este de două milioane de persoane din 1976 încoace… În timp ce populaţia SUA a crescut cu aproape 30%. E drept că sunt mii de firme care fac muncă pentru guvernul federal. Obţin contractele prin licitaţie, iar dacă nu-şi fac treaba, anul următor sunt descalificate.
Abia după ce aceste proceduri ar fi fost puse pe hârtie, dezbătute cu toată lumea (nu doi miniştri, foşti sindicalişti, care discută cu doi şefi de sindicate, viitori miniştri sau parlamentari) şi transformate în legi, am fi ajuns la sistemul unic de salarizare. Ar fi durat tot 11 luni, cât a durat şi actualul proces. Dar ar fi dus la cu totul alte rezultate decât greve, ameninţări, asumări de răspunderi şi minciuni.
Continui să cred că în politică, ca şi în business, dacă minţi, pierzi.