Scrisoare către Claudia

Unul dintre parizienii pe care i-am vizitat e oltean din naştere. A văzut lumina zilei la Slatina şi de fiecare dată când îi aud numele pronunţat cu un accent străin pocnesc de mândrie. Ţara în care şi-a petrecut tinereţea i-a dăruit puţin şi i-a luat mult. E însă poate cel mai puţin român dintre cei patru care şi-au găsit, într-un moment istoric dificil, refugiul la Paris. Sau mai curând scăparea…
Eugen Ionesco locuieşte astăzi pe Avenue Lenoir, în 6e Division. În cimitirul Montparnasse, aleile au nume de străzi şi mormintele sunt împărţite pe cartiere. Mormântul dramaturgului francez de origine română (aşa îl prezintă ghidurile) este plasat central şi printre cele mai vizitate. Ionesco a învăţat româna în adolescenţă, dar a trăit ani buni la Bucureşti, unde s-a şi însurat cu Rodica Burileanu. O bursă a Institutului Francez din Bucureşti îl trimite pe Ionesco în 1938 la Paris. Uşurată să scape de dictatura naţionalistă din ţară, familia Ionesco nu va reveni niciodată în România.
Nu departe, pe Avenue du Nord, locuieşte alt oltean. Vecinătatea masivă a cavoului folosit de municipalitatea pariziană pentru înhumări provizorii îl ascunde aproape complet. Piatra olteanului are marginile nefinisate. Pe lespede sunt presărate câteva zeci de monede. Toate româneşti. O bentiţă în trei culori e agăţată de candela stinsă şi un ghid turistic al Clujului se umezeşte în ploaia tocată mărunt pe lespedea de mormânt. A plecat la 25 de ani. Talentul său era prea mare pentru ţara căreia i-a dus tot timpul dorul. Este îngropat alături de perechea de emigranţi români care l-au îngrijit în ultimele sale zile pe pământ: Alexandre Istrati şi Natalia Dumitresco şi-au adăugat numelui particula franţuzească. Nu şi el. Pe mormânt scrie în româneşte: Constantin Brâncuşi.
Tristan Tzara a fost poet. Şi nimic mai mult nu este scris pe piatra mormântului său. O piatră mică, înconjurată de tufe, flori, buruieni, ferigi, toate crescute în fantastica dezordine a mişcării literare create de Tzara: dadaismul. Pacifist şi sătul de provincialismul Bucureştilor, Samuel (numele său real) a plecat în 1914 din România. A dorit să devină celebru, şi visul i-a fost împlinit. Astăzi doar specialiştii ştiu că Samuel era un elev conştiincios la Colegiul „Sfântul Sava“. El e cel mai greu de găsit. A fugit de fatalitatea est-europeană, dar aceasta l-a urmărit şi l-a învins. Este înmormântat aproape de Avenue de l’Est, sub o lespede netedă, fără cruce. Unul dintre cei mai admiraţi eseişti francezi moderni, Emil Cioran, este o figură aparte pentru români. E recunoscut, e antipatizat şi respectat. Dacă ar fi rămas în România, destinul lui ar fi fost similar cu al unui Noica sau Ţuţea: puşcărie pentru gândurile păcătoase ale tinereţii. La Paris însă a devenit un geniu. Împreună cu ceilalţi trei face parte astăzi din legenda excepţionalităţii româneşti. Sunt garanţia calităţii neamului în care ne-am născut. Putem şi noi. Putem… dar nu în România.
E evident de ce au plecat. E limpede de ce, rămânând aici, nu ar fi zburat atât de sus. Şase decenii România a fost fie în război, fie sub dictatură. Înainte de asta nu era altceva decât un ţinut semibarbar şi sărac. Au fost siliţi să plece. Dar de două decenii ţara respiră din nou. E pace, suntem parte dintr-o megaorganizaţie politică şi economică dezvoltată. În ciuda tuturor scăderilor, putem spera mai mult ca niciodată. Astăzi. Dar nimeni nu mai vrea să spere în ţara asta. Nu avem chef să ne construim o ţară pe placul nostru. E mai simplu cu una luată de-a gata.
Plouă peste mormântul lui Cioran. Aproape că s-a şters scrisul de pe biletul fixat cu o candelă: „Unui român printre străini, ca şi mine. Claudia“. Nu, Claudia! Ei s-au salvat. Tu doar ai fugit.