Vă mai plac filmele româneşti?

Nu ştiam încă să citesc, dar am înţeles tot. Sala plină până în tavan tremura de încordare ca un animal uriaş. Când, după ce Superman a reuşit să dea timpul înapoi şi totul s-a terminat cu bine, becurile s-au aprins şi au scos la iveală scaunele de proastă calitate şi mizeria din sală. Afară, în faţa cinematografului Central, străzile erau întunecate pentru că Epoca de Aur nu avea nevoie de lumină. Dar în jurul meu, sute de oameni discutau entuziasmaţi filmul. Realitatea cenuşie nu mai conta.
După mai bine de două decenii, anul 2010 se anunţă unul dintre cele mai fecunde pentru industria de film din România, peste 60 de noi producţii fiind în lucru. Este urmarea firească a unei reţete impuse pe plan mondial de către regizorii noului realism, românii Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu. Premiile îşi continuă curgerea, iar criticii americani au primit foarte bine „Poliţist, adjectiv“, cea mai tânără odraslă a unui val românesc foarte la modă peste hotare. Dar nouă, românilor, ne mai plac filmele româneşti?  
S-ar spune că filmele româneşti au un avantaj pe piaţa autohtonă faţă de marile producţii americane: scenariştii şi regizorii pot intui mai corect gustul publicului, iar limba în care se desfăşoară acţiunea este ea însăşi un element care ar trebui să faciliteze contactul cu spectatorii. În plus, marile premii câştigate în ultimii ani asigură acel prestigiu de care cinematografia românească a dus lipsă ani de-a rândul. Dar când comparăm numărul de spectatori de cinematograf ai filmelor străine cu cei ai filmelor româneşti, victoria veneticilor este zdrobitoare. Primele trei filme din box-office-ul românesc al anului 2009, este vorba despre „Ice Age 3“, „Avatar“ şi „2012“, au adunat împreună 930.000 de spectatori. Cele mai vizionate filme româneşti ale anului, „Amintiri din Epoca de Aur“, „Ho-ho-ho“ şi „Francesca“, au strâns împreună de paisprezece ori mai puţini spectatori.  
Diferenţa este zdrobitoare şi explicabilă doar parţial prin bugetele uriaşe şi mecanismul marketingului hollywoodian. De altfel, producţia lui Cristian Mungiu, „Amintiri din Epoca de Aur“, ca şi „Francesca“, povestea cu emigranţi regizată de Bobby Păunescu, au beneficiat de campanii de publicitate croite inteligent. „Ho-ho-ho“, o comedie de sezon ratată, a prins locul doi în clasamentul audienţei ca urmare a promovării agresive de care a avut parte şi a unui nume faimos pe generic: Ştefan Bănică Jr. Rămâne de discutat dacă numele Mungiu pe afiş vinde mai bine bilete de cinema decât numele unei vedete de televiziune.
Spectatorul român a învăţat însă că, atunci când vine la un film românesc, are parte de orice, mai puţin de divertisment în stare pură. Experienţa rămâne imprevizibilă: dacă ai ghinion, ajungi în faţa unei pastişe hollywoodiene de prost-gust. Dacă ai noroc, dai peste un spectacol inteligent, uneori sumbru, dar care te pune în faţa unui puzzle greu de decriptat fără un fond cultural solid. Cei mai mulţi spectatori vin la cinematograf nu pentru a dezlega dileme existenţiale, ci pentru a evada dintr-o realitate neplăcută.
Maeştrii cinematografiei române au descoperit incantaţia care-i vrăjeşte deopotrivă pe juraţii de la Cannes şi pe pretenţioşii critici americani. Însă, marea provocare a Noului Val românesc (deja asumată de Mungiu în „Amintiri din Epoca de Aur“) este vrăjirea publicului de acasă, al cărui sprijin îl poate scoate de sub fatalitatea restrictivă a finanţărilor de stat.  
În momentul în care regizorii români vor croi filme care să placă atât criticii, dar mai ales publicului de acasă, poveşti precum „Poliţist, adjectiv“ vor încasa mai mult de 30.000 de euro din vânzările de bilete. E anormal că, în termeni pragmatici, cel mai apreciat film românesc al anului valorează mai puţin decât o garsonieră dintr-un cartier-dormitor.