Teleparaliticii

Ca un termometru perfect calibrat au funcţionat „cozile vaccinului“ pentru a măsura fierbinţeala unei societăţi lovite de grea boală: pareza televizivă. Oricât ar fi specialiştii de specialişti şi iarna de geroasă, pentru a influenţa comportamentul teleparaliticilor e nevoie de un singur lucru: să treci sticla. În urmă cu două săptămâni, aproximativ 13.000 de oameni au decis să se vaccineze. Într-un singur weekend, o hecatombă de braţe s-a întins avid către serul-minune, până mai ieri blestemat. Apoi, la fel de brusc, pustietatea s-a aşternut din nou deasupra centrelor de vaccinare. Mediatizata moarte a lui Toni Tecuceanu a adus cu sine o revelaţie medicală în mii de capete ecranizate. Voiau vaccin! Voiau vaccin pentru că moartea omului de pe sticlă le însufleţea teama cu foalele realităţii televizate. Voiau vaccin nu pentru că gândeau, ci pentru că priveau.
Conform statisticilor, românii se numără printre cei mai avizi consumatori de televiziune dintre europeni. Întrecuţi doar de ciprioţi şi la egalitate cu bulgarii şi macedonenii, încrederea românilor în informaţiile oferite de micul ecran atingea în vara lui 2008, conform Eurostat, 70%, depăşind cu mult celelalte canale de informare precum radioul sau internetul.  
Deşi este percepută a fi un mijloc de informare în masă, televiziunea este utilizată de către consumatori pentru divertisment. Structura şi reţetele programelor de succes nu folosesc criteriile jurnalismului de informaţie riguros, ci jonglează cu faptul divers, transformând, spre exemplu, principalul jurnal informativ al serii într-un varieteu televizat. Din ce în ce mai des, astfel de jurnale debutează cu ştiri sportive, anunţarea unor incendii sau a unor accidente. O conduită care banalizează informaţia reducând-o la aspectul ei anecdotic. Aproape totul este caricaturizat, subtilităţile sunt înlăturate şi viaţa comunităţii apare desenată în tuşe groase uşor accesibile publicului, indiferent de educaţia primită. Faptul divers este camuflat pe micul ecran în informaţie de mare interes şi este un paradox că, deşi televiziunea funcţionează în domeniul real ca un instrument de divertisment, conceptual, societatea se raportează la ea ca la sursa primă de informaţii.  
Dar televiziunea arareori ridică discursul interogativ la nivelul de competenţă necesar unei dezbateri relevante. Teleparaliticii nu privesc micul ecran pentru a găsi întrebări sau răspunsuri noi, ci doar pentru a-şi întări opiniile deja formate (conform unui studiu efectuat de Agenţia de Monitorizare a Presei). „A te relaxa“ este o activitate pasivă în armonie cu ritualul serii petrecute în faţa televizorului. De altfel, cele mai admirate personaje ale universului televizat nu sunt specialişti în domenii academice, ci profesionişti ai show-ului. „A te informa“ este însă un gest activ, compatibil mai degrabă cu utilizarea şi căutarea dinamică a informaţiilor în mediul on line.
Această confuzie între televiziune ca mijloc de informare şi televiziune ca platformă a divertismentului este imposibil de înlăturat în lipsa unui substitut eficient. Dar acesta deja există şi este utilizat adecvat de segmentul de public cel mai dinamic. Pentru cei cu vârste până în 25 de ani, principalul mijloc de informare nu este televiziunea, ci internetul. În universul on line, informaţia este căutată activ şi filtrată în funcţie de discernământul individului.  
Ultima statistică europeană, dată publicităţii în urmă cu câteva zile, constată scăderea cu aproape zece procente a încrederii pe care românii o au în televiziuni. Televiziunea pierde teren la nivelul întregii regiuni europene, dar România păstrează încă un număr record de teleparalitici. Se pare că unii dintre ei au auzit totuşi îndemnul: „Ia-ţi televizorul şi umblă!“.