Călcâiul lui Dinescu

Era ianuarie 1990 şi într-unul dintre sediile Securităţii din Bucureşti mirosea a încins. Maşinile funcţionau fără întrerupere de zile întregi. Pe coridoare, ofiţeri precipitaţi călcau peste maldăre de hârtie tocată. Au fost atunci câteva săptămâni de derută, timp în care vidul de autoritate a fost exploatat. S-au sustras sute de dosare folosite în anii următori pentru zidirea unor cariere. În maşinile încinse s-au distrus mii de pagini în care era comprimată memoria infernală a paranoiei comuniste. Dosarele Securităţii erau călcâiul vulnerabil al unui sistem care îşi omorâse bătrânii înţelepţi şi îşi pervertise copiii talentaţi.
Curând după acele săptămâni, peste acest zăcământ cu ruşine s-a aşternut o lespede impenetrabilă vreme de zece ani. Abia în anul 2000 a început să funcţioneze în România instituţia sub a cărei supraveghere urma să fie deschise secretele dosarelor: Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). O instituţie a cărei istorie a fost brăzdată de numeroase scandaluri şi care, în ultimii ani, a demascat mai degrabă victimele slabe ale poliţiei politice comuniste şi mai puţin pe zbirii acesteia.
Astăzi, având în posesie milioane de dosare, zăcământul de ruşine de la CNSAS a devenit unul dintre punctele fierbinţi în care se dispută puterea în România. E vorba despre acea putere amorală, care instrumentează adevărul îndreptându-l împotriva duşmanilor conjuncturali. Ticu Dumitrescu a luptat ani în şir pentru ca CNSAS-ul să nu devină o unealtă în mâna acestui soi de putere, dar, cu puţin timp înainte de moartea sa, instituţia a fost îngenuncheată. La o sesizare a lui Dan Voiculescu, în 2008, Curtea Constituţională constata că activitatea CNSAS a fost neconstituţională. De atunci încoace, paznicii dosarelor Securităţii funcţionează după o ordonanţă de urgenţă care le limitează independenţa, deciziile de colaborare cu Securitatea putând fi date doar de către judecători, în urma unor proceduri complicate.
Peste cei zece membri ai Colegiului CNSAS a plutit de mai multe ori umbra fricii. Motivele demisiei intempestive din Colegiu, în 2006, a tânărului Dan Lazea sunt şi astăzi învăluite în mister. La sfârşitul anului trecut, unul dintre consilierii juridici ai CNSAS şi-a descoperit fereastra apartamentului de la etajul şapte găurită de un glonţ. Motivele nu sunt cunoscute nici acum. Aproape imediat a urmat demisia preşedintelui Colegiului, controversatul Ladislau Csendes, care a invocat numeroasele mesaje de intimidare primite de-a lungul timpului. În prezent, deşi nu mai este preşedinte, Csendes îşi păstrează funcţia în Colegiu. Nu acelaşi lucru se va întâmpla cu Mircea Dinescu, a cărui incompatibilitate cu funcţia în CNSAS a fost stabilită de Agenţia Naţională de Integritate, condusă de Cătălin Macovei, subiectul principal al şantajului exercitat de „jurnaliştii“ Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac.
În tot acest păienjeniş de ameninţări difuze, frică, zvonuri şi şantaje, lui Mircea Dinescu i se impută incompatibilitatea dintre calitatea sa de patron de firmă agricolă şi cea de membru CNSAS. Deşi perfect legal, reproşul este ridicol din punct de vedere moral. Dacă ar fi să vorbim despre vulnerabilităţile lui Dinescu, ele nu trebuie căutate pe terenul de la Cetate, acolo unde de altfel a plăsmuit o fundaţie culturală admirabilă, ci în ţinutul slobod al limbii sale. Dinescu s-a folosit în mod discutabil de calitatea de membru CNSAS pentru a riposta public împotriva unor atacuri personale. Însă, printre cei zece paznici ai dosarelor, Dinescu este, cu siguranţă, cel mai imprevizibil. Gradul de libertate al acestui om combinat cu notorietatea sa produce indigestii marionetelor prinse de sfori invizibile. În apropierea călcâiului vulnerabil al Securităţii a fost prea multă vreme tolerat un personaj riscant.