Academicienii patrupezi

Când intru în biroul unui profesor universitar sau al vreunei somităţi culturale şi văd un perete cocoşat de zeci de diplome şi certificate atent înrămate ştiu că am de-a face cu un mare amator de onoruri. Ştiu că adoră să taie panglici, că îi plac tămâierile, că îşi unge ego-ul cu aplauze şi că râvneşte la fotoliul din prezidiu precum cimpanzeul la craca mai înaltă. Ştiu că s-a apucat de ştiinţă sau de artă doar printr-un accident. Un astfel de om nu iubeşte cartea, ci faima. De obicei, un astfel de om este talentat, uneori are şi o minte foarte ageră, dar la intersecţia dintre inteligenţă şi vanitate se produce un fenomen numit sminteala înţelepţilor.
Am contemplat perplex un astfel de fenomen zilele trecute, când Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, instituţie publică finanţată de la buget, i-a oferit lui Traian Băsescu titlul de membru de onoare. Motivaţia oficială l-ar face pe Eugen Ionesco să se învârtă invidios în mormânt: „Traian Băsescu a semnat actul prin care am obţinut clădirea în care avem sediul şi a semnat legea după care funcţionăm“. Doar două semnături au fost suficiente şi elita ştiinţifică a României l-a invitat în rândurile sale pe cel mai înalt funcţionar al statului! Nu ştiu cât de vanitos este preşedintele Băsescu, dar, dând dovadă de bun-simţ, a refuzat invitaţia academicienilor. Aceştia, deşi sunt maeştri în specialităţi criptice pentru popor, sunt străluciţi repetenţi ai banalei discipline care se învaţă în primii şapte ani de acasă: demnitatea. Să lingi palma puternicului zilei, să dai din coadă în faţa unui mărunt oscior, aşa arată academicianul patruped al României moderne. Desigur că nu toţi membrii acestei Academii se încadrează în modelul de mai sus: rătăcite printre academicienii cu nume anonime se află şi câteva personalităţi care ştiu să-şi ţină spatele drept şi ştiinţa vie. Dar ele sunt o minoritate în faţa episcopilor unşi oameni de ştiinţă, a generalilor cu stele de erudiţi şi a politicienilor care fac cercetare între două sesiuni parlamentare.
Fiecare dintre noi trimite anual un leu în buzunarul academicienilor patrupezi. Două milioane de euro primeşte în acest an Academia Oamenilor de Ştiinţă de la buget şi 2.000 de lei este indemnizaţia fiecărui membru plin. Cei mai mulţi dintre ei sunt deja angajaţi ai unor instituţii de stat, indemnizaţia de academician fiind, de fapt, al doilea salariu cumulat. 90% dintre sursele de finanţare ale Academiei provin de la bugetul de stat şi trei cărţi au fost lansate anul trecut sub patronajul ei. Trei cărţi la aproape 200 de academicieni! Legea care a făcut posibilă această parazitare pe bani publici a fost propusă de Lia Olguţa Vasilescu, senator de Dolj, şi aprobată de parlament în ciuda respingerii ei iniţiale de către preşedintele României. Fiecare dintre noi cheltuieşte zilnic un leu pentru hrănirea patrupedului din curte care ne oferă, în schimb, afectivitate şi protecţie. Dar ce ne oferă, în schimb, patrupezii Academiei?
În ţările normale, invitaţia într-o Academie de Ştiinţă prestigioasă aduce onoare, recunoaştere, dar nu şi bani. De obicei, academicienii contribuie cu o cotizaţie semnificativă la bugetul instituţiei. Doar în România circuitul este invers. În plus, rolul principal al unei Academii este acela de a oferi publicului personalităţi
exemplare din diferite domenii. De a oferi modele. Numiţi repede un membru în viaţă al Academiei Române. Nici unul nu ne vine în minte. Similar câinilor comunitari, academicienii nu au nume în memoria colectivă. Pentru că la intersecţia dintre vanitate şi înţelepciune morţii se acoperă cu pământ şi viii cu diplome.
Ştiţi de ce sunt atât de vehement? Pentru că după 18 ani de şcoală românească mi-au rămas în memorie numele a doar doi profesori.