Cetăţeanul-rulment

Vorbim mult despre el. Îl înjurăm, încercăm să-l fentăm, l-am părăsi degrabă pentru un altul mai bogat. De cealaltă parte, el ne tratează ca pe nişte rulmenţi asamblaţi pe bandă rulantă. Suntem pentru el doar nişte numere, nişte rubrici de tabel. Dar cine e sau ce e acest stat român cu care avem relaţia clasică de dragoste şi ură?
Am participat vara trecută la o cununie civilă în Germania. Totul se petrecea în clădirea cu cea mai mare încărcătură simbolică din oraş: oaspeţii acelei case fuseseră Charles de Gaulle sau Lady Diana. Fiecare cuplu avea rezervate 45 de minute pentru întreaga ceremonie. Totul se desfăşura fără grabă: mai întâi, uşile impunătoare erau descise în faţa mirilor de către portarul îmbrăcat cu fireturi, culoarul flancat cu ghirlande de flori se umplea de sunetele unui vals şi reprezentantul landului îşi întâmpina musafirii în pragul salonului de ceremonii. Fotolii confortabile erau destule pentru bătrânele doamne din familie, ţopăielile plozilor erau absorbite de covorul moale şi explicaţiile funcţionarului veneau calme şi zâmbitoare. Era limpede că această ceremonie reproducea un tipar prestabilit, dar totuşi funcţionarul făcea glume şi lăsa pauza necesară pentru ca toţi musafirii să se amuze înainte de a continua procedura. Căci, până la urmă, totul nu era altceva decât o procedură a statului, dar una în care cetăţenii erau onoraţi şi respectaţi. Cum stau lucrurile cu statul român? Atât de „bine“ încât pe internet a fost iniţiată o petiţie care se numeşte: „Vrem zâmbete la Starea Civilă!“.
Interacţiunea cu statul este indispensabilă şi în momentul în care un nou contribuabil apare pe lume. Degeaba îl credem noi bebeluş. Din momentul înregistrării, el este un contribuabil. La fel ca şi maică-sa, care a venit gravidă la spitalul-instituţie de stat şi a primit aprobare să nască prin cezariană abia după 20 de ore de chin. Aprobare nu de la medic, ci de la directorul instituţiei de stat care avea nişte norme de respectat. E o întâmplare reală descrisă în volumul de povestiri „Naşterea. Istorii trăite“ (ed. Polirom, 2010). Începând cu anul 1955 şi sfârşind cu 2009, mai multe mame îşi scriu povestea. Cele mai traumatizante experienţe apar în acele cazuri în care spitalul-stat avea un rol important în procesul naşterii. Amintirile acelor mame care au născut acasă sau în ţări mai vestice sunt de departe mai senine.
Aşadar, cine sau ce este acest stat care se gândeşte la noi şi ne iubeşte cum îşi iubeşte muncitorul rulmenţii de pe bandă? Un răspuns facil, dar fals ar fi că statul suntem noi şi la aşa oameni, aşa purtare. Dar nu de puţine ori m-a surprins metamorfoza prin care trece acel om care devine unul dintre reprezentanţii statului. Raţiunea de stat câştigă teren în detrimentul respectului pentru individ. O metamorfoză validată în urmă cu câteva secole de cardinalul Richelieu. Cât de departe se poate merge pentru ca interesele statului să poată fi satisfăcute? Oricât de departe, spunea cardinalul francez. Un mod de a privi lucrurile în contradicţie cu viziunea idealistă a preşedintelui american W. Wilson pentru care interesele pe termen lung ale statului ajungeau să fie neglijate de dragul cetăţeanului. Aceste două perspective au format practic cele două modele dominante după care funcţionează statele moderne. Primul, generat în Franţa despoţilor luminaţi, continuă să modeleze viaţa cetăţeanului-rulment trăitor în state precum România sau Rusia. Cel de-al doilea, produsul începutului de secol 20, reprezintă tendinţa dominantă în ţările occidentului democrat.
Este posibil ca funcţionarul de la Starea Civilă sau directorul de instituţie să nu cunoască teoriile celor doi mai sus pomeniţi. Dar asta nu contează. Atâta timp cât se află în scaunul statului, ei nu sunt altceva decât şuruburi dintr-o uriaşă maşinărie. Şuruburi care nu gândesc şi nu pot alege.