Lecţia crizei

Munca la IMAS mă pune adesea în contact cu tot felul de firme şi întreprinzători, de la mari CEO de multinaţionale, plătiţi cu cifra de afaceri a IMAS pe un an, până la proprietari de pensiuni care vor să mai deschidă una, dar nu ştiu unde şi cum. Iar criza actuală îi dezbracă pe toţi de vorbe şi iluzii. Când îi asculţi, vezi aproape imediat câte parale face fiecare. Va fi fiind şi experienţa la mijloc, deşi înclin să cred că oamenii se comportă aşa cum sunt mai ales în situaţii-limită.
Să luăm cazul acelui producător de programe de calculator pentru mici firme despre care am mai vorbit. Omul e acelaşi: aceeaşi nevastă, aceleaşi haine, aceeaşi maşină (are cam zece ani vechime), numai că între timp firma i-a crescut mare, în special în ultimii doi ani. Competitorii lui au închis sau şi-au vândut firmele. Unul avea cifra de afaceri de cinci ori mai mare decât Gheorghe al nostru, numai că în 2007 a luat un credit uriaş, a cumpărat o bucată de pământ în Bucureşti la nişte preţuri de ziceai că a cumpărat în Takadanobaba, cea mai scumpă zonă a celui mai scump oraş din lume, Tokio. Voia să construiască un bloc, el, francez emigrat în România, cu cunoştinţe de programare, în nici un caz de construcţii, arhitectură, instalaţii. Când băncile au devenit mai agresive decât seceta, i-a vândut firma competitorului lui român, mult mai modest, dar fără nici o datorie la bancă, cu o listă de clienţi stabilă şi cu venituri prognozabile pe cinci ani înainte. Odată cu datoriile firmei (plătite imediat de românul conservator), cu bucata de pământ vândută la jumătate de preţ, cu BMW cu piele natur (vândut şi el la o treime din cât fusese luat), au venit în firmă oameni specializaţi, buni meseriaşi, care au început să lucreze cu spor când au văzut că locurile lor de muncă erau salvate. Blocul nu s-a mai făcut. Sau mai exact va fi făcut, peste ani, de cineva care se pricepe la făcut blocuri. Lecţia? Nu faceţi datorii. Dacă nu ai datorii, crizele sunt oportunităţi, nu necazuri. Cei mai îndatoraţi dau în brânci, cei prudenţi şi fără fumuri ştiu să valorifice aceste ocazii.
Să ne uităm şi la marele bogătaş care ajunge la IMAS numai în situaţii-limită. A cumpărat ceva de la stat, a vândut altceva tot statului, iar din diferenţele contractelor cu statele lumii a ajuns om cu iaht, helicopter şi o maşină cât un vapor. Nu e cunoscut, dar ar vrea să fie. I se pare că, dacă a reuşit în contractele lui cu statele, ar trebui să fie recunoscut ca un geniu. Vrea să investească în mass-media. Are un concept foarte clar, total diferit de ceea ce se face acum în România sau chiar în lume. Dar publicul are nevoie de aşa ceva?, întreb eu, cu destulă neîncredere în glas. Publicul ia ce-i dai, nu înţelege el ce vreau să fac eu aici. Serios? Şi îi dau câteva exemple de mari corporaţii care au cheltuit miliarde ca să producă un bun sau un serviciu pe care publicul pur şi simplu le-a ignorat. Nu e cazul meu – eu ştiu să fac business. Da, ştiţi să faceţi afaceri cu statele, dar cu publicul românesc nu prea ştiţi. Iar acesta este un public prudent şi conservator. Numai 10% din gospodăriile româneşti s-au împrumutat de la bănci în marea sarabandă a împrumuturilor din anii 2005-2008. De aceea avem atât de puţine cazuri de eşecuri bancare, deşi unele sunt de-a dreptul strigătoare la cer. Cum puteai tu, bancă internaţională, să dai un împrumut de 2 milioane de euro unei persoane care n-a produs un cui în viaţa ei? Numai 15% din gospodăriile româneşti au cash flow negativ, adică plătesc mai mult decât încasează. Sigur, Bucureştiul este plin de automobile de lux, dar ele sunt proprietatea unora care fac afaceri cu statul sau sunt chiar statul. Un privat, care a făcut un milion de euro producând şi vânzând mezeluri sau programe de calculator sau mobilă (şi sunt sute de mii, din fericire pentru România), nu ar da pentru nimic pe lume o zecime din averea lui pentru o maşină care face acelaşi lucru ca şi Loganul, numai că de douăzeci de ori mai scump. Lecţia crizei? Trăieşte sub nivelul pe care ţi l-ai putea permite.
Aceste lecţii sunt absolut inutile pentru cei care vor un miliard de euro să facă blocuri la ţară, jumătate de miliard să facă site-uri pe internet sau vor să vândă termocentrale şi hidrocentrale prin propria firmă de brokeraj. Aceste lecţii nu sunt pentru politicienii noştri, din orice partid ar fi ei. Cheltuielile statului român cresc, gradul de îndatorare creşte, investiţii străine scad, iar deficitul comercial şi cel al contului curent au început din nou să crească. Dar nimic nu-i tulbură. Ministrul de finanţe e ocupat să vândă obligaţiuni de stat către băncile private. Cu ideea fixă că statele nu pot da faliment. Fals. Statele pot da faliment când se ocupă de orice altceva decât de probleme de stat. Parcă ar fi francezi producători de soft, care vor să facă blocuri la Bucureşti…