Hai! Ne băgăm la o revoltă?

Luna mai e cea mai mişto lună din an ca s-o pui de o revoltă. O demonstrează istoria. Vremea e călduţă, sângele clocoteşte, iar dacă mai vine şi austeritatea cu coasa, concluzia e una singură: ieşim în piaţă. E mişto să te entuziasmezi în luna mai, să simţi cum te mănâncă sub scaun, să asculţi un rap cool de la BUG Mafia în care Tataeee îşi bagă p*** în lumea politicienilor. Păi nu toţi vrem asta? Hai, frate, în piaţă, pumnu’ strâns şi la luptă. Ce? Ăia de la Chişinău cu revoluţia lor twitter pot şi noi nu?
Videoclipul „Bag p…-n lume şi v-o fac cadou“, semnat BUG Mafia, i-a entuziasmat brusc pe câţiva jurnalişti pe care îi respect. Printre ei şi Costi Rogozanu, care îmi explica în noiembrie trecut că privilegiul cel mai mare de după ’89 e că ne permitem să nu mai gândim înfierbântat. Din nefericire, se pare că „versul“ ăsta cu „p…-n lume“ l-a înfierbântat pe Costi, care scrie că suntem în faţa „celui mai autentic îndemn la revoltă şi la recuperarea demnităţii“.
Când spun că fierbinţeala asta nu face bine nici la ten, nici la popor, nu sunt ironic. Atâta timp cât versuri precum „Stai aşa c-o s-ascut şi eu lama de la brici“ sau „Preparăm bombele şi vi le dăm cadoo“ rămân acolo cu Tataee pe scenă, totul e ok. Dar ceva pute atunci când un site al trustului Realitatea postează în aceeaşi zi trei articole în care, folosind ca punct de plecare versurile violente specifice BUG Mafia, se cere demisia guvernului, a preşedintelui şi proteste în toată ţara.
Ceva pute pentru că întotdeauna cocteilurile Molotov ale protestatarilor au puţit la fel de tare ca şi gazele lacrimogene ale poliţiei. Ceva pute pentru că violenţele din Ungaria lui 2006 împotriva premierului Gyurcsany nu au rezolvat nimic. El a mai condus ţara câţiva ani, iar partidul său a fost detronat abia luna trecută când, fără strigăte fierbinţi, a pierdut clar alegerile. Ceva pute pentru că letonii care au protestat violent împotriva unor măsuri de austeritate similare celor din România nu au reuşit altceva decât să schimbe un nume de premier cu un altul. Austeritatea a rămas.
Ceva pute rău pentru că diferenţa dintre „mai bine huligan decât dictator“ şi „preparăm bombele şi vi le dăm cadoo“ e la fel de mare ca aceea dintre un student revoltat şi un golan cu chef de caft. Căci dacă persoanele din Piaţa Universităţii (cu care deja s-a făcut o paralelă) aveau un program şi două-trei idealuri, cei care sunt astăzi în Piaţa Victoriei au doar burta goală. Şi dacă moartea în numele unui ideal e o problemă discutabilă, moartea în numele stomacului gol sigur e o mare prostie. Violenţele de pe străzile Greciei au făcut deja trei victime. Şi asta pute mai rău decât orice.
Calitatea versurilor de la BUG Mafia este că spun pe şleau ceea ce gândim mulţi. Greşeala jurnaliştilor este că le folosesc pentru a aprinde scânteia entuziasmului protestatar. Dar fără un program alternativ, fără soluţii, ce altceva este un protest decât o cafteală împuţită? Mi-a plăcut Rogozanu atunci când cerea transparenţa totală a averilor politicienilor şi a cheltuielilor publice. Îmi place oricine care dezleagă nodul complicat al hoţiilor clasei politice, care arată cu degetul atât către populismul incompetent şi inconştient al democrat-liberalilor, cât şi către monstruoasa apetenţă spre corupţie a social-democraţilor.
Dar nu-mi plac jurnaliştii care-şi bagă între dinţi lama de brici din cântecele BUG Mafia. Poate că absolvenţii de Litere ştiu să recunoască o metaforă, dar poate că alţii nu, în special atunci când contextul este de soiul celui în care ne aflăm.
În 1968, în mijlocul revoltelor studenţilor hippie din campusurile americane de la Yale sau Harvard, a existat un colegiu unde, datorită inteligenţei de negociator a liderului studenţilor de acolo, protestatarii au obţinut rezultate maxime fără a-şi folosi „pistoalele de sub tricou“. A fost singurul colegiu american care a cunoscut în vara lui ’68 o astfel de traiectorie. Liderul de atunci a ajuns, la doar 23 de ani, pe coperta revistei Life. Peste decenii bune a devenit secretarul de stat al Statelor Unite.
Hillary Clinton şi-a dat seama în ’68 că orice, dar orice, este de preferat pumnului strâns. Atunci ea a spus da libertăţii de a protesta paşnic cu scopul de a deschide uşile unor negocieri reale. Dar a spus nu pumnului strâns care pute a sânge.
S-au făcut 20 de ani de când stăteam copil la coadă la tacâmuri şi acum văd cum adolescenţii formează cozi la converşi, pe Ştefan Cel Mare. Într-un oraş în care copiii stau la coadă pentru a-şi cumpăra tenişi americani, boxele din care se aude BUG Mafia nu au ce căuta sub Palatul Cotroceni sau în Piaţa Victoriei (după cum se menţionează într-o altă pos-tare de pe Voxpublica). Acolo au ce căuta medicii şi profesorii protestând paşnic şi susţinuţi de alternativele viabile propuse de presă sau societatea civilă.
Ştiu că e luna mai şi că ar fi mişto s-o punem de-o revoltă. Dar dacă ai pumnul strâns, du-te la sală, frate, nu în Piaţă.