Uneori, România are şi noroc

Precum vântul şi mirosul de aer umed anunţă ploaia, semnale aparent izolate prevestesc schimbările consistente din jocul geopolitic care se desfăşoară pe o scenă ocupată în punctul ei cel mai nordic de România.
Săptămâna trecută, Aleksei Miller – directorul companiei ruseşti de gaz Gazprom – developa printr-o declaraţie schimbarea poziţiei Rusiei în ceea ce priveşte interesele sale în România. Consecutiv întâlnirii cu Adriean Videanu, ministrul român al economiei, şeful Gazprom lua în calcul, o premieră!, participarea posibilă a românilor la proiectul conductei de gaz South Stream. Partenerul balcanic preferat al ruşilor era Bulgaria, dar guvernul de la Sofia şi-a înăsprit de curând discursul afirmând că proiectul concurent, conducta Nabucco, este de fapt cel prioritar. Nabucco va transporta spre Europa gaze provenind din zona Mării Caspice, scurtcircuitând monopolul energetic pe care Rusia îl deţine asupra Europei. Gestul Sofiei transmite nemulţumirea bulgarilor în ceea ce priveşte ofertele venite până acum de la Moscova. Această îndrăzneală se datorează în primul rând dezechilibrului provocat de apariţia unui nou şi important jucător în zonă: Turcia.
Aliat fidel al Statelor Unite, guvernul de la Ankara şi-a descoperit vocaţia de lider regional cu un apetit crescut pentru independenţă. Relaţiile dintre Turcia şi Israel – alt aliat american important – sunt astăzi mai încordate ca oricând, turcii opunându-se în plus Statelor Unite în chestiunea iraniană. În complicatul joc de şah din regiune, Turcia s-a transformat din turnul blocat în colţ într-o puternică piesă cu arie mare de acoperire. Replica în faţa acestei transformări este surprinzătoare: ediţia rusă a revistei Newsweek afirmă că noua doctrină de politică externă a Moscovei este una de integrare a economiei şi culturii ruse cu vecini precum Uniunea Europeană şi China.
O integrare dorită cu ardoare de cel mai mare prieten al Rusiei în Europa: Germania. De altfel, ministrul german de externe face în această săptămână în Europa un turneu de câştigare a bunăvoinţei celor mai sensibili europeni în privinţa Moscovei: Franţa, Polonia şi România. Zăhărelul fluturat de către germani este retragerea ruşilor din Transnistria, Merkel deja solicitând public acest lucru Moscovei. O astfel de retragere ar fi părut imposibilă în urmă cu doar un an, dar acum devine probabilă. În primul rând pentru că o apropiere între Statele Unite şi Rusia începe să se facă şi ea simţită, fiind în interesul ambelor capitale. O astfel de apropiere ar neutraliza oarecum rolul crescut al Turciei în regiune, care devine pe zi ce trece un aliat imprevizibil şi pentru Moscova, şi pentru Washington.
În tot acest tablou complicat, România joacă deocamdată rolul de aliat fidel al americanilor, încearcă întărirea legăturilor cu Turcia şi recâştigarea bunăvoinţei germane. România, prin vocea ministrului de externe, Teodor Baconschi, este deschisă şi unui dialog cu Rusia, dar doar în cazul transformării mormăitului ameninţător de urs rus într-o dialog inteligibil.
Noua apropiere a Rusiei de Europa transformă axa „Bucureşti-Washington“ într-o formulă golită de sens. România trebuie să-şi schimbe modelul de politică externă de la tiparul învechit al alianţelor la fluida doctrină care spune: „lumea blocurilor de aliaţi a dispărut, acum doar interesele sunt cele ce contează“. Deocamdată însă, vestea cea mai bună este posibilitatea reală ca tancurile ruşilor să nu mai staţioneze la 200 de kilometri de Iaşi. România are noroc… măcar de data asta.