Numai astăzi

Acum câteva zile, în curtea unui spital de copii din Cluj: în liniştea unei dimineţi de sâmbătă, un tată îşi cară după el copilul cu handicap grav, pe sub ferestrele saloanelor, într-un fel de plimbare. Copilul urlă – un tânguit macabru, un plâns bolnav şi trist – urlă încontinuu. Părintele tace, îl mângâie, imploră băiatul care nu-l aude şi nu-l pricepe, să nu mai plângă. Părinte şi copil, singuri cu durerea lor, în curtea spitalului. La etajul doi se deschide brusc o fereastră.
Cum scoate capul, o femeie între două vârste tulburată din somn răcneşte în direcţia sursei de gălăgie:
– Linişte! Nu ne putem odihni! Faceţi băiatul să tacă!
Băiatul, cu mersul lui împleticit, atârnat de gâtul tatălui, urlă, plânge, cu ochii daţi peste cap. Părintele îşi vede de mersul lui resemnat, de mângâieri şi alintări. Exasperată, femeia îşi lungeşte gâtul peste pervaz şi vocea stridentă plesneşte din nou, fără milă:
– Faceţi băiatul să tacă! E prea multă gălăgie şi nu putem dormi!
Abia acum părintele pare s-o audă. Cumva mirat, uluit de agresivitatea femeii, îşi ridică ochii spre fereastră. În liniştea din curtea spitalului, spartă de bocetul copilului bolnav, răspunde calm:
– Plânsul nu vine când vrem noi. Aţi putea avea mai multă înţelegere pentru un copil cu handicap. Ce vreţi să facem? Să plecăm din spital?
Femeia le aruncă o privire vitriolantă, trânteşte fereastra şi dispare în salon. Fără scuze, fără vreo umbră de regret sau compasiune.  
N-aş putea spune cine pe cine contaminează. Noi pe ceilalţi sau ceilalţi pe noi. Televiziunile lumea isterică din jur sau invers. Scena de mai sus se multiplică la nesfârşit, ne izbeşte în plin de îndată ce păşim afară din universul domestic. Agresivitatea gratuită, indiferentă, macabră, lipsa de înţelegere faţă de durerea altuia au ajuns un mod de viaţă, un mod de a ne trăi un destin mizerabil prin praful istoriei.
Toate gesturile mici de peste zi – de la şofatul în trafic la înghesuiala din supermarket, de la serviciile proaste la mârlănia de pe litoral  – se consumă într-un ritual de război veşnic cu lumea din jur. Cine şi cum ne goleşte, încet, universul nostru domestic de ultimele fărâme de umanitate? Cum am ajuns atât de abrutizaţi, de acriţi şi de fierţi în zeama urii faţă de celălalt?
Puteţi înşira, pe aţa explicaţiilor, tot ce ştiţi deja: de vină sunt criza, cei 50 de ani de comunism, lipsa de educaţie, balcanismul, românismul, alienarea consumismului, sălbăticia capitalismului de tranziţie, răsturnarea valorilor, de vină sunt Băsescu sau Boc, Geoană sau Ponta, depinde de perspectivă. Ne strică tihna mogulii cu televiziunile lor morbide, săpând după sinucigaşi şi Ceauseşti. De vină sunt tot timpul alţii şi cauzele le găsim în afara noastră.   Noi suntem mereu puri într-o lume impură, otrăvită chiar, iremediabil rea. Ne jelim mereu că ne-a lovit soarta nedreaptă, ne blestemăm ceasul când ne-am născut aici, în România, dar nu ieşim din nemişcare. Aşteptăm să se schimbe întâi jungla, abia apoi noi, animalele risipite prin ea.
Cu conştiinţa adormită pe aşternutul resemnării eterne, gândurile şi faptele noastre intră pe nesimţite în hora agresivităţii cotidiene. Ne înfruptăm din voluptatea înjurăturii şi ne răcorim creierii încinşi în apele micilor răzbunări. Ne trezim într-o bună zi la fel ca toţi ceilalţi, clonele răului, deşi ne credem profund diferiţi.
Ne afundăm în violenţă cu telecomanda în mână, însoţiţi de presa filistină de astăzi şi autosuficienţa ei stupefiantă, dar contagioasă. Cu lipsa lor de înţelegere faţă de micile drame, la fel ca femeia din fereastră, cu dispreţul lor faţă de viaţa intimă în momente tragice, televiziunile au transformat România într-un fel de spital de alienaţi şi isterici. Spaţiul public s-a comprimat într-un ţipăt strident, într-un lătrat obositor. Scuipaţi apa de mort din care se adapă ratingul televiziunilor şi coborâţi între vii.
Şi veţi vedea că, acolo, între vii, sunteţi şi voi. Numai astăzi încercaţi o clipă să vă gândiţi: eu cum sunt? Altfel? Oare? Total diferit de ceilalţi? Când v-aţi bucurat ultima dată? Când v-aţi lăsat orbit de frumuseţe? Când aţi căutat-o pe chip oamenilor întâlniţi aiurea, pe stradă sau aşteptând metroul? Când aţi compătimit, când aţi fost generos şi sincer? Acum cât timp? Când le-aţi zâmbit celor care v-au bruscat?
Când v-aţi bucurat ultima dată o jumătate de oră respirând aer curat, într-un parc adevărat, cu copaci adevăraţi, când v-aţi lipit cu adevărat inima de veselia unui copil sau de singurătatea unui bătrân? Când v-aţi destăinuit durerile, amorurile sau pur şi simplu spaimele, faţă în faţă, respirând acelaşi aer cu cineva drag, şi altfel decât spovedania rece, pe mess, mail sau chatroulette?
Numai astăzi, numai astăzi ni se întâmplă să ne regăsim, în treacăt, cinci minute. Numai astăzi ni se întâmplă să ne amintim, vag şi cu un zâmbet ironic pe buze, de înţelegere şi compasiune. Simţiţi şi voi, dar nu vă puteţi reprima un gând: omul ăsta a luat-o razna? De mâine, revenim, cu bâta ridicată, în faţa peşterii. Şi din acest motiv, astăzi, numai astăzi, voi închide puţin comentariile. Bucuraţi-vă de vacanţă sau de o seară frumoasă.