Lecţia curvei de pe Calea Victoriei

Roşcovanul îşi trase sacoul de pe scaun şi, alături de prietenul său la fel de robust şi îndesat, ieşi din barul cochet aflat aproape de Athenee Palace. De peste drum, îmbrăcată într-un trening mulat, ea îl urmărea hulpavă deja de câteva minute bune. Traversă fugind Calea Victoriei şi părul negru, strâns într-o coadă mare, se scutură violent când trupul i se ciocni de cel al roşcovanului. „Suit garl?“
Roşcovanul o cântări vreme de trei clipiri: „No, no, get lost!“ Braţele ei se agăţară de braţul britanicului, care continuă să înainteze: capcană „Don’t you hear? Go! Go!“ Ea începu să-i mângâie bicepsul şi încercă o glumă: „Uai? Zis iz frii cantri“. În secunda următoare, bicepsul pe care tocmai îl mângâia îi zdrobi mijlocul buzelor şi coada mare şi neagră o porni vertiginos spre pământ. Trosnetul impactului dintre ţeasta ei şi cimentul trotuarului fu acoperit de zgomotul maşinilor care curgeau, oră de vârf, pe Calea Victoriei.
E greu de apreciat numărul lor în Bucureşti. Cu siguranţă sunt câteva mii. Poate zece, poate douăzeci de mii? Te pot acosta cam pe oriunde. După-amiaza în jurul hotelurilor de pe Calea Victoriei sau în faţa McDonalds-ului din Piaţa Romană, noaptea chiar pe bulevardul Magheru sau pe Calea Griviţei. Doar de la începutul lui 2010, Poliţia Capitalei a dat amenzi pentru prostituţie în valoare de peste 540.000 de euro. Asta nu înseamnă că aceste amenzi au şi fost plătite: „Zis iz frii cantri“.
Avea dreptate femeia pe care am văzut-o lovită după ce încercase să agaţe un client? Chiar e România o ţară liberă? De 20 de ani facem totul în numele democraţiei. Reuşim să organizăm alegeri libere şi toate instituţiile specifice unui stat democratic există şi sunt funcţionale. Şi atunci? De ce nu ne e bine? De ce ne simţim neputincioşi, ca nişte cobai prinşi într-o capcană din care cei mai tineri vor să scape cu orice preţ? De ce avem saci de nisip printre dinţi şi o basculantă de obidă în suflet?
La începutul secolului 20, Marea Britanie era considerată a fi cea mai liberă ţară din lume. Presa era independentă de presiunile economice, prosperitatea oamenilor de afaceri nu depindea de contractele cu statul şi proprietatea era respectată cu sfinţenie. Cu toate acestea, drept de vot aveau doar 12% din populaţie. Abia în 1930 Marea Britanie a devenit o democraţie în accepţiunea de astăzi. Pe cea mai prosperă insulă a lumii, mai întâi au apărut piaţa liberă şi statul de drept şi abia mult mai târziu, democraţia. Mai întâi au apărut ordinea şi buna guvernare şi doar ulterior votul universal. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre România.
La capătul a 60 de ani de dictatură, în 1989, România s-a democratizat prematur, crezându-se că respectarea drepturilor cetăţeanului va veni de la sine. Un popor întreg a crezut copilăreşte că democraţia îi va aduce şi libertatea. Din acea confuzie s-a născut dezamăgirea noastră de astăzi când, deşi putem alege liber, nu putem câştiga concursuri fără pile şi nu putem înfiinţa o firmă într-o singură zi. Deşi locuim într-o democraţie, nu o putem trăi liber pentru că nu statul de drept domneşte, ci voinţa celui mai puternic.
Simţim cu toţii că România are astăzi nevoie de mai multă ordine. Desigur că unii se vor gândi imediat la autoritarism. Dar nu acolo este soluţia, deşi România ar putea cădea într-o capcană tragică de felul celei naziste în care a eşuat Germania la sfârşitul anilor ‘20. Nici către politicieni nu putem privi. Prinşi între interese de clan, condiţionări financiare şi presiunea votului popular, aceştia sunt de multe ori mai puţin liberi decât cel mai umil cetăţean. Politicienii noştri sunt incapabili să ia acel soi de decizii ferme şi impopulare astăzi, dar care peste ani ne vor aduce beneficii multiple. Şi atunci?
E suficient să privim către acele instituţii sau acei oameni în care românii au cea mai mare încredere.* Nici Biserica şi nici Armata nu sunt instituţii democratice. Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, nu este ales deşi este cea mai credibilă persoană publică. De ce investim cu atât de multă încredere aceste instituţii? Pentru că ele generează acea ordine de care o bună guvernare are nevoie. De care noi avem nevoie. Este o realitate că, în România, cu cât o instituţie este mai îndepărtată de spaţiul politic, cu atât ea este mai eficientă, trezind automat încrederea populaţiei. Cum ar arăta – de pildă – un Minister al Sănătăţii condus de un profesionist numit pe o durată de şase ani, astfel încât să nu depindă de ciclurile electorale, controlat de parlament (reprezentanţii noştri), dar imposibil de demis înainte de termen în absenţa unei majorităţi transpartinice (adică de două treimi)?** O astfel de delegare controlată a puterii către un profesionist al domeniului ar duce nu doar la o politică coerentă a sistemului de sănătăte, dar şi la o responsabilizare a managerilor acestuia (am scăpa astfel de lipsa veşnică a răspunsului la întrebarea: „Cine e de vină?“). Căci, în prezent, România are prea multă democraţie şi prea puţină ordine.
Niciodată prostituatele din Bucureşti nu au fost mai libere ca astăzi: libere să stea pe străzi şi zi, şi noapte, libere să nu plătească taxe, libere să nu-şi facă controlul medical. Dar în acelaşi timp niciodată nu au fost mai la îndemâna proxeneţilor, mai expuse violenţei şi mai vulnerabile în faţa bolilor. Germania, de exemplu, nu a legalizat prostituţia, dar o tolerează legiferând-o. Şi la Berlin prostituatele sunt libere, dar, spre binele lor şi al celorlalţi, sunt obligate să respecte o anumită ordine. Căci asta este lecţia pe care am învăţat-o de la prostituata de pe Calea Victoriei: libertatea fără ordine e doar o tragi-comedie. Este o lecţie de care aplicare avem mare nevoie.
*Conform Barometrului de Opinie Publică din ultimii ani, dar şi a altor studii similare.
**Un astfel de model a fost formulat de către Fareed Zakaria în „The Future of Freedom“.