Fiecăruia, cum i-a fost făcut norocul

Din acest an nu mă mai încadrez în grupa de vârstă catalogată în statisticile Uniunii Europene cu ispititorul cuvânt „tineri“. Odată cu mine îşi schimbă „încadrarea“ o întreagă generaţie. Nu ştiu dacă peste 50 de ani vom fi numiţi „generaţia 2000“, „generaţia de tranziţie“ sau altă generaţie de sacrificiu. Şi nici nu-mi pasă ce va spune viitorul despre noi. Oricum ne-am învăţat să ne descurcăm singuri.
Ieri a fost Ziua Europeană a Tineretului şi, la aşa ocazie festivă, a fost lansat un raport care studiază obiceiurile culturale ale tinerilor din Uniunea Europeană, dar şi politicile statelor naţionale în ceea ce-i priveşte. La o privire generală, şi implicit superficială, românii tineri au mult mai puţine de-a face cu ale culturii decât ceilalţi europeni. Şi nu vorbim despre manifestările organizate de către lumea rarefiat anchilozată a industriei culturale româneşti (căci industrie se face, nicidecum creaţie). Tinerii români merg mai rar şi la teatru, dar şi la cinema, citesc, dar şi fac sport mai puţin decât media europeană (cel puţin asta spun puţinele statistici care studiază în România acest grup de vârstă). Dar să nu ne grăbim să judecăm căci…
Atunci când privim către alţi indicatori, constatăm că tinerii români se numără printre europenii care vorbesc cele mai multe limbi străine, iar studenţii noştri sunt printre cei mai mobili. Pentru cei care ştiu cât de puţine oraşe româneşti mai au un cinematograf funcţional sau ce eveniment excepţional este un spectacol de teatru într-un sat, concluzia se cristalizează uşor. Generaţia anilor 2000 a fost secţionată în două mari grupe. Pe de o parte, sunt norocoşii din oraşele mari care au avut acces facil la tot ceea ce poate forma personalitatea şi gusturile unui om modern: concerte, spectacole sau filme bune, librării de calitate. Aceştia se ridică fără nici o problemă la nivelul celorlalţi tineri europeni. Dar despre ei nu se poate vorbi ca despre un grup emancipat, din simplul motiv că aceasta este norma europeană.
Despre cel de-al doilea grup se poate vorbi însă ca despre unul întârziat. Pentru mai mult de trei sferturi dintre ei, timp liber înseamnă televizorul sau întâlnirile în gaşcă, acolo unde se macină aceleaşi idei izvorâte din gaura micului ecran. Ei sunt ghinioniştii, căci ce soluţii ai atunci când cel mai apropiat cinematograf e la două ore de mers cu trenul şi singurul concert din oraş e ţinut de „Ansamblul Rămurica“?
Aici ar trebui să intre pe scenă Statul. În România, principala instituţie publică în a cărei sarcină cad activităţile culturale este bătrânul „Cămin Cultural“. Generator de cultură pe hârtie, în realitate el este loc de lovit bila cu tacul, poligon de încercare pentru adolescenţii înfierbântaţi la discotecile săteşti şi cam atât. Statul apare în viaţa tânărului român doar ca generator de necazuri şi prilej de ocară, evoluţie care se reflectă ulterior în viaţa adultului aflat permanent pe picior de război cu autorităţile.
Îmi amintesc cum, în liceu, primeam bilete gratuite doar la spectacolele care aveau nevoie să-şi umple sala. Atunci când apărea ceva de calitate, speranţa noastră stătea în bunăvoinţa lui Emil Boroghină, directorul de atunci al TNC, care permitea unui anumit număr de tineri să intre fără bilet. Chiar şi la spectacolele faimoase, Opera din Viena păstrează locuri speciale şi pentru buzunarul unor liceeni. Îmi amintesc de insipidele excursii şcolare, de care mă feream, spre deosebire de senzaţionalele ieşiri la munte ca şi cercetaş. Mai târziu, în studenţie, aveam de-a face cu statul doar când vânam burse în străinătate. În rest, ne era mult mai bine pe cont propriu.
Nu ştiu cum va vorbi viitorul despre generaţia mea, dar cu siguranţă vor fi două poveşti, nu una singură. Căci în anii 2000, în România au crescut două lumi diferite: una zveltă, privind către centrul Europei, şi cealaltă greoaie, luptându-se pentru supravieţuire. Fiecăruia, cum i-a fost făcut norocul. Şi asta e mai trist chiar şi decât trecerea anilor tinereţii.