Papagalii…

„Il Capitano“ şi „La Chica“ sunt fericiţi. Au scăpat de colegii guralivi, deranjanţi, impertinenţi, care le ronţăiau seminţele cuvenite doar lor şi umpleau de mizerie colivia. Bafta papagalilor, adică a celor doi papagali peruşi care de două zile înveselesc, cu ciripitul lor, atmosfera apartamentului nostru. Dacă v-aţi gândit la alte ciripitoare, să ştiţi că e o simplă coincidenţă. Nu despre politicieni vă povestesc aici, ci despre mica victorie a Casianei, fetiţa noastră, care a reuşit să obţină finanţarea necesară – din bugetul familiei redus cu 25% de către papag… pardon, domnii din guvern – pentru achiziţionarea a una bucată colivie şi a una pereche papagali peruşi. Ar fi fetiţă şi băieţel aceste două păsări, după declaraţia pe care nu ştiu cum să o verific, a doamnei din piaţă, care ne-a vândut cele două păsări, fericită că în vremurile astea mai sunt papagali care aruncă banii pe colivii. Totuşi, nu regret cei 120 de lei cheltuiţi, pentru că astfel am împlinit Casianei o inocentă dorinţă născută astă-vară, când, după întoarcerea de la mare, a început să viseze la colivia cu păsări, „aşa cum am văzut la tanti de la mare, unde am stat în gazdă, tati!“. Petrecându-mi o parte din concediu singur, acasă, din lipsă de fonduri, primisem telefon de la soţie cu avertizarea „vezi că are doamna de aici nişte papagali, sigur o să vrea şi Casiana să-i luăm!“; şi aşa a fost!
Sâmbătă, ziua cea mare a adoptării celor doi peruşi, am purces spre Piaţa Mare, însoţit de familie, dar şi de un „specialist“ în ale papagalilor, prietenul Teo, fericitul posesor a doi papagali. „M-am trezit într-o dimineaţă cu un papagal la geam. Nu era vreun politician venit după voturi şi nici şeful de la asociaţia de locatari, să-mi ceară datoria la întreţinere, ci era chiar un papagal, în carne şi pene. L-am luat în casă. Am cumpărat colivie şi am mai cumpărat încă un papagal, să nu stea singur!“. Cam aşa poate fi sintetizată, din propriile-i declaraţii, experienţa lui Teo în domeniu. Ajunşi în piaţă, ne-am lăsat purtaţi de valurile mării de oameni veniţi la cumpărături. Preţuri de criză, plase pe jumătate goale. În colţul destinat păsărarilor şi vânzătorilor de peşti şi mami-fere de casă, am descoperit că nu suntem singurii doritori de papagali. Era chiar un fel de întrecere în a alege pasărea dorită, după penaj, sex etc., între cei câţiva cumpărători care umpleau spaţiul îngust dintre acvarii, cuşti şi colivii. Diana, soţia mea, a cântărit din priviri, a pipăit şi a pus întrebări despre colivii cam o jumătate de oră. Eu număr discret coliviile puse la vânzare. Sunt 25. Apoi, încerc să număr papagalii din colivii. Aproximativ 200. Subit, intru în panică. „Dacă stă de mai bine de o jumătate de oră să aleagă o colivie din 25, păi, când o veni rândul să aleagă, cu Casiana, papagalii, e clar! Masa de prânz o voi lua cu seminţe pentru papagali în meniu!“. Teo îmi zâmbeşte încurajator şi-mi zice senin: „Vezi că eu ies până afară, să trag o ţigară!“ şi dispare lăsându-mă martor la ales colivia.
Care colivie, cu toate dotările, costă vreo 70 de lei. Întreb timid la ce le trebuie papagalilor oglindă şi soţia îmi răspunde în glumă că „să vadă ce frumoşi sunt!“. Renunţ să mai pun întrebări inutile şi o îndemn pe Casiana să-şi aleagă papagalii. Uşor de zis, greu de făcut! Mici, gălăgioşi, cu penaj superb colorat, agitaţi, papagalii formează un fel de nor viu în colivia în care stau înghesuiţi în aşteptarea noilor stăpâni. Într-un târziu, ajutate şi de sfaturile de „specialitate“ ale lui Teo, Casiana şi Diana se hotărăsc asupra a doi papagali peruşi: un „el“ albastru deschis şi foarte vocal şi o „ea“ galbenă ca grâul copt şi cam cu ciocul pe sus, dacă e să judec după obiceiul ei de a ne muşca de degete ori de câte ori ne aflăm cu mâinile prea aproape de graniţa metalică a zăbrelelor coliviei.
Despărţindu-ne de cei 120 de lei şi de doamna păsărar, care, bucuroasă că i-am făcut safteaua, ne-a mulţumit cu un călduros „Mai poftiţi pe la noi!“, am luat un taxi spre casă. Cu colivia în braţe şi aşteptând nerăbdătoare ciripitul papa-galilor – „Tati, da’ când încep să cânte?“ – scumpa noastră Casiana este fericită. O întreb ce nume să le dăm. „Albăstrelul“ şi „Gălbioara“, zice Casiana. Amintindu-mi de nişte personaje celebre ale politichiei româneşti, îi propun fetiţei noastre ca pe „el“ să-l cheme „Il Capitano“ şi pe „ea“ s-o cheme „La Chica“. Şoferul de taxi prinde ideea şi restul drumului râde în hohote la fiecare cârâit al papagalilor. „I’auzi-l pe «Capitano»!. „Ete că se bagă şi «Chica»!. Prea mică pentru a avea simţ civic şi pentru a cunoaşte realităţile dure ale vieţii de român, Casiana nu este de acord cu alegerea făcută de mine. Aşa că ea rămâne la „Albăstrelul“ şi „Gălbioara“. Spre seară, aflându-mă pentru câteva clipe singur cu papagalii, le bat cu degetul în colivie şi îi chestionez: „Cum e, domnu’ „Capitano“, să stai cu „Chica“ matale la mâna noastră? Să vă dau sau să nu vă dau seminţe de mâncare?“. „La Chica“ dă să-mi muşte degetele, iar „Il Capitano“ mă priveşte parcă cu milă: „Ce ai, nene, cu noi? Nu vezi că suntem doar doi bieţi papagali?“. Îi dau dreptate şi le ofer un supliment de seminţe binevenit după o zi aşa de agitată. La televizor, alţi papagali, la fel de gălăgioşi, dar nocivi şi nefolositori, se ceartă pe remaniere. Privesc la ei şi mă gândesc ce bine le-ar sta închişi într-o colivie. Noapte bună, papagalilor!