Un film periculos: „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Cine reuşeşte să te ţină într-o sală întunecoasă 3 ore (trei!!!) privind defilări comuniste şi discursurile lui Nicolae Ceauşescu poate fi numit oricum, numai prost nu. E posibil ca Andrei Ujica, cel care a gândit filmul „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“, să fie elitist sau prea avangardist sau inadecvat pentru publicul românesc (a fugit din ţară acum 30 de ani), dar cu siguranţă nu e un regizor prost. Din creierul omului s-a născut un film demn de categoria „ori… ori“. Ori te omoară, ori te vindecă.
Filmul e ciudat şi la prima vedere nu pare altceva decât o succesiune de imagini de arhivă cu Nicolae Ceauşescu şi nelipsita lui Lenuţa, tratată ca un personaj de rangul trei. Privindu-i de peste umăr viaţa ca o vacanţă, dictatorul ăsta bucălat a început să-mi devină simpatic. La început, pentru seninătatea cu care a profitat de naivitatea zecilor de mii de aplaudaci care-l iubeau „fierbinte pe tovarăşul Preşedinte“. Mai către sfârşit, pentru compasiunea iscată de un moş slăbit şi chinuit de sutele de congrese şi şedinţe la care nu putea să lipsească, fiind un profesionist desăvârşit în rolul atribuit lui de către sistem.
De-a lungul celor trei ore nu s-a auzit nici o voce doctă care să-mi explice că tipul înalt cât turnul Eiffel, care se bate pe umăr cu nea Nicu, e generalul de Gaulle şi nici cine e tovarăşul Pârvulescu, nebunul care a avut sânge să-l critice pe Ceauşescu la Congresul din 1979. Dar am rămas înţepenit în scaun urmărindu-l fascinat pe nea Nicu ţinându-şi firea la înmormântarea mumă-sii sau biruit fiind de timiditate în faţa reginei Marii Britanii.
Fantomele întregului meu neam, deportat de comunişti, au mormăit dezaprobator când, la finalul filmului, aproape că l-am crezut pe cuvânt pe Dictatorul ăsta infect pe care am fost educat să-l urăsc. Periculos film pentru generaţia mea, care făcea încă primara în ‘89, şi cu atât mai periculos pentru cei care făceau în scutece în anul în care moş Nicu a fost împuşcat.
Dar pentru trupa născută înainte de anii ‘80, filmul este şi mai periculos. Căci partenerul principal al lui nea Nicu nu e acra Lenuţa, ci dulcele popor român. Poporul ăla care îl iubeşte, îl aclamă, îi zâmbeşte şi mai ales îl aplaudă. Iar întrebarea pe care Andrei Ujica o pune prin intermediul acestui film va tăia scrâşnind pe oasele unor amintiri voit uitate: „Câte ore din viaţă ţi-ai petrecut aplaudându-l pe Ceauşescu?“
E-al dracului filmul lui Ujica, e artă din cel mai ciudat soi. Snobii vor găsi în el fel de fel de subiecte bune de discutat, intelectualii se vor extazia în faţa noului gen inventat – cinematograful nonficţional -, moraliştii îl vor acuza de inconştientă socială, iar nostalgicii Epocii aurite pur şi simplu îl vor iubi. Lui Ujica nici că-i pasă: „Eu nu sunt diriginte şi nici prof’ de istorie ca să mă gândesc la toţi inculţii şi nostalgicii care vor vedea filmul. Dacă aş face asta în timp ce lucrez, ar însemna să mă autocenzurez, adică să ajung exact în locul în care voia El să ne aducă“.
Dar fie inculţi, nostalgici sau intelectuali, la filmul lui Ujica nu vom face cunoştinţă nici cu Dictatorul-banc şi nici cu Dictatorul-monstru, ci cu nea Nicu, omul căruia i-am permis să ne fie mumă şi ciumă vreme de 25 de ani. Şi asta, români fiind, ori ne va omorî, ori ne va vindeca.