Chestiunea politică a Legii educaţiei a eclipsat cu totul chestiunea educaţională, aceea care este niţel mai tehnică şi care contează. Legea acesta a fost cea mai politizată dintre toate. De la sindicalişti isterici, la politicieni care cumulează în mod incredibil funcţii universitare cu funcţii politice în lumea noastră (căci, nu-i aşa? sunt genii) şi până la habarniştii de televiziune, cu toţii şi-au etalat incompetenţa sau interesele.
În condiţiile de mai sus şi în contextul în care parlamentul începuse să ciopârţească legea introdusă de guvern în procesul legislativ, guvernul a spus gata, ne asumăm răspunderea în varianta noastră. Şi bine a făcut în contextul dat. Dacă ai o lege care schimbă temeliile sistemului, coerentă în viziunea pe care o exprimă, atunci nu are nici o logică să-i laşi pe cei menţionaţi mai sus să schimbe articole esenţiale pentru că va rezulta un text prost. În cazul acesta se aplică proverbul prea mulţi bucătari strică ciorba. Pentru că bucătarii sunt necalificaţi sau interesaţi. Da, cunosc rolul parlamentului într-o democraţie. Da, ştiu constituţia şi procesul legislativ din ţările occidentale pe care le luăm drept referinţă. Dar acelea sunt democraţii funcţionale şi ţări normale.
Legea educaţiei pe care încă funcţionăm are şaisprezece ani şi zeci de amendamente. Cu toţii spunem (şi o spun chiar şi gorniştii de serviciu) că avem probleme cu calitatea educaţiei. Testele comparative realizate la nivel internaţional ne spun acelaşi lucru. Cu toate astea nu vrem o lege a educaţiei care să vină cu o nouă perspectivă şi atacăm guvernul şi Ministerul Educaţiei din toate părţile pentru că ne afectează nouă interesele meschine. Dacă suntem politicieni de top, nu ne mai lasă să fim preşedinţi de comisii parlamentare şi rectori în acelaşi timp (Doamne, ce genii avem! Câtă capacitate de muncă!). Dacă suntem sindicalişti, nu ne mai face angajaţi ai sistemului, ci angajaţi ai şcolii, iar grevele îşi pierd din farmec când trebuie să negociez ca orice muritor de rând cu directorul şcolii şi cu reprezentanţii părinţilor şi nu cu primul-ministru sau cu ministrul educaţiei. Dacă sunt director de şcoală, va trebui să muncesc mai mult pentru a atrage copiii şi pe părinţii lor, pentru că doar aşa mai pot atrage banii. Dacă sunt profesor, va trebui să mă perfecţionez mai mult, să fiu la zi cu didacticile pentru că va trebui să le explic copiilor care este legătura a ceea ce învaţă cu viaţa reală pentru că evaluarea (examenele) se va face transdisciplinar! Da, legea asta ne deranjează. Iar pentru mine acesta este principalul indiciu că este o lege bună pentru că deranjează cât mai multă lume care parazitează educaţia: leneşi, profitori şi anchilozaţi mintal.
Legea acesta care nu produce încă efecte era un bun început. Sper să nu se stingă şi să nu intre pe mâna parlamentarilor. Şi eu am atacat-o, dar din cu totul altă perspectivă, pentru că eu aveam aşteptări mai reformiste, să fie mai tranşantă şi să evidenţieze mai clar prin ce se detaşează. Mi-am dat însă seama că abordarea mea nu este realistă în contextul dat şi acum mă situez de partea următoarei opţiuni reformiste, care, fatalitate, astăzi este a Ministerului Educaţiei.
Legea este un început bun pentru că scutură puţin sistemul şi face primii paşi pentru a începe să-l punem pe baze competiţionale. Şi dacă nu vrem să asistăm în continuare la degradarea educaţiei ca proastele din povestea cu drobul de sare a lui Ion Creangă va trebui să acceptăm că o lege trebuie să creeze mecanisme noi, să vină cu o filozofie nouă. Nu e suficient să dăm o lege prin care să spunem că trebuie să avem educaţie de calitate. Trebuie să reorganizăm sistemul care livrează serviciile de educaţie pentru a produce calitate. Căci asta sunt: servicii publice; nu sunt măsuri de protecţie socială pentru profesori sau rampe de lansare în politică. Iar dacă serviciile acestea publice de educaţie vor eşua în continuare, va trebui să avem versiunea 3.0 a Legii educaţiei, adică aceea în care să încurajăm mai mult piaţa să preia din ceea ce statul nu poate face sau face prost. Trebuie doar să evităm atent greşelile din anii ‘90, care au permis mişeilor să deschidă de fabrici de diplome.
de Ciprian CIUCU-Hotnews.ro
