Despre România, fără fete şi fără sarmale

„Cum ţi se pare mâncarea?“, „Da’ fetele noastre? Frumoase, nu?“, „Şi sarmalele…?“ E bombardamentul la care orice străin ajuns pe plaiuri mioritice e nevoit să caute un răspuns. E viciu vechi plăcerea de a-i auzi pe alţii, îndeobşte pe veneticii din ţări mai civilizate, dându-şi cu părerea despre România. Nu ne dorim analize juste, ci doar calităţile confirmate şi defectele compătimite. Dar George Friedman nu e un străin oarecare. După un sejur în România, fondatorul Stratfor (una dintre cele mai cunoscute organizaţii private de analize geopolitice) a scris un text interesant despre viitorul naţiunii române. E fără fete şi fără sarmale. E limpede şi dătător de frisoane.
Plin de dibăcie, Friedman îşi începe eseul cu o analiză psihologică a poporului român, care îi asigură din start încrederea cititorului. Fiind comune, observaţiile atrag unanimitatea, dar şi fascinează prin formulare: „Românii au dorit să devină europeni pentru că a fi român era prea periculos“. Aceasta este prima inflexiune care dezvăluie principala teză a analizei Stratfor: UE şi NATO nu sunt soluţii, ci
problemele care aduc dificultăţi României.   
Argumentele lui Friedman calcă însă în multe gropi. Spre exemplu, se atrage atenţia asupra legislaţiei europene adecvate unui stat dezvoltat, dar nu şi unuia în curs de dezvoltare, cum e România. Ce ignoră Friedman este faptul că România a încercat, vreme de 15 ani, să-şi creeze un ambient economic propice. Fără succes. Şi atunci, ca şi acum, pentru firmele româneşti evaziunea era alternativa la dispariţie. Ineficienţa a rămas constantă, deşi mo-delul legislativ s-a schimbat. E drept că normele europene încarcă spatele şi aşa cocoşat al firmelor româneşti, dar în acelaşi timp obligă la reglementare o piaţă până de curând semisălbatică. Dracul cel mai negru nu este legislaţia europeană (cum susţine Friedman), ci mediul fiscal instabil, handicapul unei industrii dezvoltate haotic, a unei agriculturi retardate, dar şi a resurselor umane slab calificate. Friedman vede avantajul competitiv al unei populaţii „foarte talentate şi bine calificate“ dispusă să muncească pe bani puţini, dar ignoră mulţimea de date referitoare la inadecvarea românilor la realităţile pieţei de muncă sau faptul că acea parte talentată şi bine calificată emigrează rapid.
În privinţa NATO, George Friedman are o tolbă plină cu certitudini: „În mod cert, nu cred că NATO v-ar proteja dacă s-ar întâmpla ceva“. Deşi afirmă că România a devenit un spaţiu interesant în ochii marilor puteri, Friedman nu crede că Germania (acea Germanie despre care tot el spune că are multe de câştigat din relaţia economică cu România)
şi-ar trimite tinerii să moară în Carpaţi. Noţiunea de armată profesionistă este relativizată aici, iar principiul realpolitik este menţionat doar atunci când ajută la funcţionarea mecanismului argumentativ. Eficienţa cu care NATO, în ciuda oricăror scăderi, şi-a protejat membrii în ultimele două decenii are la bază mai curând intimidarea preventivă decât intervenţia nemijlocită. Dar, deşi este un mare amator al teoriei precedentelor istorice, Friedman nu poate oferi exemplul unui caz în care NATO a evitat intervenţia într-o zonă aflată în zona sa de influenţă.
Însă, în ciuda tuturor scăderilor, analiza Stratfor are o mare calitate. Aduce în atenţie monomania României pentru Occident. Neglijând relaţiile sale cu Turcia sau eşuând în a-şi construi o poziţie solidă în faţa Rusiei, situaţia României este fragilizată în prezent de absenţa unor alternative. Dar nu am ajuns aici din cauza UE sau NATO, ci datorită inadecvării
noastre la noul rol pe care-l putem juca tocmai datorită apartenenţei la UE şi NATO. Se întâmplă pentru întâia oară în istoria statului român când spaţiul de manevră în politica externă este generos. Problema este că, dacă până în anul 2000 eram doar nişte figuranţi pe scena geopolitică, acum am primit un rol secundar care, jucat bine, ne-ar putea
asigura permanenţa pe afişul lumii civilizate.