Ne încăpăţânam să spunem adevărul într-un an înşelător

La 5 decembrie 1990, cu o echipă managerială şi jurnalistică tare, dintre care mulţi aveau să devină peste ani miniştri, rectori, directori de televiziuni, vedete TV, directori de ziare, profesori universitari, ziarul Curierul Naţional a fost lansat pe piaţa presei. Pariul era interesant. Voiam atunci, cu ziarul nostru, să cucerim piaţa presei şi am reuşit. Dar, totodată, voiam ca ziarul însuşi, cu editoriale, analize, anchete şi reportaje bine ţintite, să contribuie la avântul economiei de piaţă în România. Fapt ce nu era tocmai simplu.
De fapt, voiam să grăbim reformele. Să facem ca piaţa, înţeleasă ca fenomen natural, să intre repede în viaţa noastră economică. Trecutul însă ne mai influenţa tuturor paşii, jurnalişti, analişti, demnitari, manageri, specialişti, prin vechile reflexe ce supravieţuiau în noi. Trecutul, nu istoria. Istoria ne reamintea că o naţie este matură pentru schimbare dacă înţelege bine ce reprezintă valoare, ce trebuie să fie aruncat şi ce trebuie să fie păstrat. Numai că noul timp al schimbării a surprins societatea românească nepregătită pentru schimbarea de care avea nevoie.
Vechile mentalităţi erau imprimate în toate fibrele societăţii româneşti. Încă de atunci, din 1990, se formase un cor care cerea bani mulţi şi ieftini. Ca să ajungă pentru egalizarea veniturilor cu preţurile, pentru păstrarea surplusului de personal şi pentru a menţine în viaţă întreprinderile nerentabile. Fapt firesc într-un timp în care exista prea puţină înţelegere a adevărului că, în România, nu aveam cum să găsim bani mulţi şi ieftini înainte de a reforma munca, de a face performantă organizarea muncii şi de a întări proprietatea privată. Firesc, dar nociv. Fiindcă astfel de cerinţe au produs confuzie şi derută. Pentru că ne-au împins către perioade de control administrativ al preţurilor, către ieftinirea necondiţionată a creditelor ori către amânarea reformelor. Aşa am ajuns ca timp de mulţi ani, după decembrie ‘89, cine ţipa mai tare reuşea să primească (din pâinea socială) o raţie mai mare. Iar ce rămânea se împărţea la ceilalţi: tăcuţi, resemnaţi şi muncitori. Experienţa a fost repetată de nenumărate ori. În multe situaţii, autorităţile au cedat. Au cedat în faţa gălăgioşilor speriaţi de liberalizarea pieţelor, dezamăgindu-i în schimb pe cei tăcuţi, resemnaţi şi muncitori. Curierul Naţional se străduia să deschidă ochii, să atenţioneze că societăţii noastre, dacă nu se va trezi, îi va fi greu să se acomodeze cu un sistem opus deprinderilor noastre: piaţa liberă. Un sistem ce îi impunea României trecerea de la o economie închisă la o economie deschisă. La o economie de piaţă. Şi la un consum exclusiv de piaţă.
Nici nu aveam altă şansă. Fiindcă economia de piaţă, spre care se îndrepta atunci întreaga lume, era (şi este) răul cel mai mic, între toate relele modele de organizare a economiei cunoscute în istorie. Fiindcă toate supapele acestui sistem – spre care nu idealurile umaniste ne împingeau, ci nevoile – sunt deschise spre eficienţă economică şi bunăstare. Valori la care nu se poate ajunge decât prin „inumana concurenţă“.
Drumul ce ne fusese deschis era însă greu. Ne treziserăm, în 1990, toamna, în faţa unui fenomen pe care economiştii îl numesc „iluzie monetară“: convingerea că o creştere a salariilor este benefică, chiar dacă preţurile cresc şi ele. Sindicatele au cerut sporuri şi… au obţinut tot ce-au cerut. „Banii fierbinţi“ s-au înmulţit. Mai erau şi bolile monedei naţionale. După ce planificarea s-a prăbuşit dintr-o dată, leul a rămas fără drog. A continuat totuşi cursa. În absenţa dopajului, însă, devenea tot mai evidentă principala lui suferinţă: anemia. Imaginaţi-vă un consumator de „prafuri albe“ căruia i se ia drogul şi i se cere să obţină… performanţe. Cum însă sacul valutar se golise, economia miza doar pe lei. Aşa anemiaţi cum erau. Curierul Naţional atrăgea însă atenţia că, dacă economia nu va fi pregătită să împingă aceşti bani în sectoarele profitabile, moneda nouă va funcţiona şi ea ca un drog. Sectoarele neprofitabile vor deveni dependente de banii noi.
Dar 1990, anul în care a pornit la drum Curierul Naţional, a fost un an înşelător. Ce reflecta PIB-ul acelui an? Valorile obţinute din producţia industrială scăzuseră drastic. Fuseseră reduse, totodată, impozitele şi taxele. În schimb, crescuseră substanţial veniturile din muncă şi consumul final al populaţiei. Au fost obţinute astfel recorduri istorice la consumul de pâine, de carne, de lapte, în general de bunuri de consum. Pentru că se liberalizase consumul fără să fi fost liberalizate producţia şi preţurile. Consecinţa? Cu toate că au fost interzise exporturile de alimente şi a fost cheltuită pentru importuri întreaga rezervă valutară a ţării, golul ce fusese moştenit de piaţa de consum era atât de mare încât tot ce apărea în magazine se vindea imediat. După ce s-au terminat însă dolarii, industria românească nu a fost capabilă să aprovizioneze piaţa la nivelul cerinţelor. Acest adevăr trebuia înţeles şi Curierul Naţional nu a ezitat să-l spună răspicat.
Cuvântul de ordine în Curierul Naţional era reforma – înţeleasă ca primenire a unei stări de lucruri. Căci noi, românii, aveam nevoie de primenire în politică, în economie, în cultură, în morală. Aveam nevoie de primenirea întregii societăţi.