Atleţii cruzimii se aruncă peste Crăciunul nostru

Un bărbat cocoşat de probleme s-a a-runcat peste liniştea Crăciunului nostru. Dar nu el, lipsit de vreo vină, este cel care ne-a făcut ţăndări tihna pe care şi aşa cu greu o găsim. Nu strigătul lui neînţeles – „libertate“ – este cel care va lăsa urme pe apa memoriei noastre, ci vacarmul vrăjitoarelor politice, excitatul sobor al declaraţiilor alimentate de acest gest înfiorător de trist. Atleţi ai cruzimii s-au dovedit astăzi a fi o bună parte a politicienilor români.
Actul de a te arunca în gol de la o înălţime de câţiva metri este o tentativă de suicid. Este un act anormal şi ieşit din ordinea firii care, în 95% dintre cazuri, este asociat şi cauzat de o boală. A asocia un astfel de gest cu un motiv inclus în celelalte cinci procente este nu doar o necugetare, ci dovada limpede a lipsei de umanitate, de mini-ma cultură medicală şi, cel mai important, de bunul-simţ care ar trebui să caracterizeze orice animal biped care poartă cravată. Orbiţi însă de oportunitatea de a folosi acest prilej în sfârtecarea politică, carnasierele parlamentare au început imediat să bălească vorbe. Mi-a fiert sângele de scârbă, mi-a bubuit capul de indignare ascultându-i pe câţiva dintre aceşti atleţi ai cruzimii care au folosit tragedia unui om pentru a mai îngurgita câteva sulfuroase lături politice.
Preşedintele liberal, Crin Antonescu, a constatat imediat semnificaţia gestului: „Populaţia a ajuns la limita suportabilităţii“. Tot de la liberali, Diana Tuşa, îşi umflă muşchiul cruzimii: „E un gest extrem, indus de nişte măsuri extreme. Românii sunt la capătul puterilor, nu mai pot să reziste“. Deşi încă nu cunoşteau numele acestui bărbat, carnasierele politice începuseră să discute resorturile motivaţionale din spatele unei tragedii individuale. Revoltătoare a fost şi comparaţia social-democratului care, invitat la o televiziune de ştiri, a comparat evenimentul de astăzi cu sacrificiul lui Liviu Babeş, pictorul care protestând impotriva comuniştilor s-a autoincendiat în 1989, pe pârtia de la Braşov. Diferenţa dintre cele două evenimente este atât de mare şi evidentă încât îmi este jenă să o argumentez.
Dar nici aşa-zişii comentatori nu s-au lăsat mai prejos. Bogdan Chireac face o declaraţie halucinantă: „E nevoie de un sacrificiu uman pentru a se atrage atenţia asupra unui regim pe cale de a deveni criminal“. Mă întreb de la ce tzatză monstruoasă au supt astfel de oameni şi cât de otrăvit le-a fost laptele? Cum să te foloseşti cu atâta cinism de o întâmplare atât de greu de explicat şi atât de tragică precum o tentativă de suicid? Mai mult, acţionând ca o turmă smintită, parlamentarii puterii au decis să treacă imediat la vot. Nici măcar câteva ore de pauză. Profitând de retragerea din sală a opoziţiei (ar fi fost doar o binevenită manifestare a decenţei fără crudele declaraţii care au însoţit-o), moţiunea de cenzură a căzut. Mesajul subliminal transmis: ce tragedie, dar în tot răul găsim şi un bine. Elena Udrea, prinsă la colţ de presă, abia a reuşit să îndruge câteva cuvinte, în timp ce Victor Ponta cu al său „Nu ne putem face că nu s-a întâmplat nimic şi să continuăm“ a fost la o secundă de a se prăbuşi în troaca cruzimii colegilor săi. Tinereţea, care în unii conservă urme de umanitate, e cea care, probabil, l-a salvat.
În mijlocul acestei haite amorale m-a surprins Emil Boc prin prima sa reacţie: „cel mai important este să salvăm viaţa acestui om“. Premierul părea a fi sincer şocat de întâmplare şi astfel s-a născut replica lui spontană şi omenească. Care a fost rolul lui Emil Boc în luarea deciziei de a continua votul fără pauză nu ştiu încă şi nici nu aş vrea să aflu. Doar pentru a mai contabiliza încă un atlet al cruzimii în echipa deja formată?
Atitudinea corectă a venit însă din partea unuia dintre cei mai neadecvaţi parlamentari la mlaştina politică. Theodor Paleologu a spus în faţa microfoanelor că este vorba despre „un gest disperat, izolat, tragic, regretabil şi ar fi deplasat să facem comentarii, ar fi nepotrivit să exploatăm din vreo parte acest gest“. De-ar fi fost singurul care să deschidă gura…
Aşa însă vă mărturisesc că sunt dezarmat. Am certitudinea că putem lupta şi cu criza economică, şi cu politica iraţională, şi cu microbul corupţiei, chiar şi cu lenea. Dar nu ştiu cum putem lupta împotriva unor oamenii pentru care „umanitatea“ e un cuvânt intraductibil. Ce zi tristă e astăzi: îl aşteptăm pe Moş Crăciun în casă şi ne-am trezit colindaţi la televizor de atleţii cruzimii.
„Un risc suicidar crescut asociat cu «tentative suicidare reale» prezintă bărbaţii peste 45 de ani, şomeri, divorţaţi sau văduvi, care suferă de depresie şi fac parte dintr-un mediu familial conflictual. Printre fanteziile specifice ideaţiei suicidare se numără dorinţa de răzbunare, de pedepsire, de sacrificiu sau de evadare“.
Kaplan & Sadock
„Specialiştii diferenţiază între tentativă suicidară şi actul suicidar. Primii sunt cei pentru care acest act este o solicitare a atenţiei, «suicidul demonstrativ», specific personalităţilor impulsive. Aceştia nu conştientizează riscul vital enorm la care se expun prin actul lor. Actul suicidar este caracteristic depresiei şi este un «suicid real», având adesea un deznodământ fatal“.